Cinemaul şi Proştii, Frumoasa şi Bestia

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Articolul acesta s-ar putea numi şi „câteva lecţii de hermeneutică pentru proşti”. Doar prostia poate să caracterizeze revolta stupidă a unor cetăţeni dornici să cenzureze un film. Grabnici la judecată, însă leneşi la gândire, unii denotă un exces de zel nesusţinut de o minimă înţelegere a culturii din care fac parte. Primul film care a inserat ideea homosexualităţii în Frumoasa şi Bestia a fost regizat de Jean Cocteau. Să fie interzis?!

Faptul că unii concetăţeni s-au alăturat criticilor conservatorilor din toată lumea la adresa recentei producţii Disney, intrând în clubul select al Malaeziei sau al Rusiei lui Putin, ar trebui să ne îngrijoreze. Nu doar pentru că incriminarea unui personaj homosexual este un semn de primitivism politic, ci şi pentru că denotă o incultură prostească.

Filmul lui Bill Condon (specialist în vampiri după ce a regizat două filme din seria Twilight) este o transpunere creativă, într-un mediu 3D, a mai vechii producţii Disney, „modernizată” prin filtrul musical-ului şi al celorlalte adaptări cinematografice care îi precedă. E mai degrabă de mirare că anti-globaliştii nu s-au speriat de distribuţia multi-etnică a filmului, care este cu adevărat o modificare importantă. Preotul din cătunul unde locuiesc Maurice şi Belle este de culoare, la fel servitoarea numită Plumette şi soprana devenită şifonier. În palatul Bestiei există o pianină cu accent „italian”, un ceainic „britanic” şi, desigur, un candelabru cu accent franţuzesc.

De fapt filmele realizate de Disney, primul fiind ulterior adaptat în 1994 într-un spectacol de pe Broadway, care la rândul său a devenit unul dintre cele mai populare musical-uri contemporane, cultivă un imaginar foarte vechi. Beauty and the Beast (2016) accentuează vizual dimensiunea alegoric-sexuală a Bestiei, ale cărei trăsături din desenul animat sunt exagerate. „Fiara” din castel este acum mai mult decât un câine cu corniţe. În locul personajului animat, acum prinţul-animal are ditamai coarnele de ţap, picioarele de leu şi corpul acoperit cu blană sunt, vizual vorbind, mult mai bestiale. El este o expresie a animalităţii masculine şi al unui tip de comportament sexual şi social predispus spre violenţă şi brutalitate.

Această aşa-zisă poveste „a fraţilor Grimm” (trebuie subliniat şi faptul că ea nu aparţine acestor fraţi şterpelitori de poveşti, pentru că Jacob şi Wilhelm Grimm, aidoma multor concetăţeni, erau chitiţi să adauge la colecţia lor tot ce găseau şi le plăcea) conţine straturi succesive de semnificaţii. Pentru uzul bigoţilor de la noi şi de pretitundeni, am căutat câteva posibile intepretări alternative.

Desigur, la o primă şi superficială vizionare, povestea de iubire dintre o Frumoasă şi o Bestie ar trebui să adape satisfacţia mulţimilor heterosexuale, de la noi şi de pretutindenea. O asemenea relaţie este, în fond, bucuria tuturor republicanilor de la Vaslui. Ce poate fi mai frumos pe lume decât o fată cuminte, care face supusă toate plăcerile unei bestii masculine.

E destul de bună povestea spusă aşa?

Structura narativă, aşa cum este redată de versiunile melodramatice hollywoodiene, conţine un elogiu nedisimulat adus răpirii de persoane, raptului femeilor în general. În centrul poveştii este o tânără fată, dusă fără voia ei într-un castel straniu, unde sfârşeşte prin a se îndrăgosti de răpitorul ei. Mă întreb de ce niciun bun creştin nu s-a sesizat la această dimensiune, care ne spune că sindromul Stockholm are avantajele sale? Poate pentru că acest mesaj este deja perfect integrat în mentalul nostru?

Iubirea nu trebuie să anticipeze convieţuirea, este suficient să o condiţionezi prin intermediul captivităţii. Subtextul este la fel de sinistru ca şi conexiunea homosexuală. Chiar dacă o femeie se mărită împotriva voinţei ei, va sfârşi prin a-şi iubi partenerul, în pofida caracterului sălbatic şi animalic al acestuia.

În primul rând, trebuie spus că nu există o singură „morală” a acestei poveşti moderne care, se pare, a fost scrisă pentru prima oară de către doamna de Villeneuve, fără să aibă o circulaţie prea largă. Povestea, însă, a devenit celebră după ce a fost publicată prima oară într-o revistă pentru fetiţe (publicaţia se numea Le Magazin des Enfants) de către o altă doamnă, Jeanne-Marie De Beaumont. Nu ştiu dacă România a depăşit epoca în care se afla Franţa în 1756, dar este cert că mentalul unora dintre locuitorii ţărişoarei noastre triste a rămas captiv în urmă cu vreo patru secole. Faptul că textul doamnei Leprince De Beaumont avea subtitlul „Dialoguri între o guvernantă şi mai multe eleve de bună calitate”, ar trebui să ne indice foarte clar scopul autoarei.

De fapt nu ar trebui să fie greu de înţeles că obiectivul nedisimulat, reluat mai apoi în multiplele versiuni ulterioare, este această „bună calitate” a fetelor care vor să devină femei (am putea spune că „Frumoasa” din basm era un alter-ego al autoarei). Cine altcineva decât o Bestie - un alt nume pentru orice bărbat de mare calitate de pe plaiurile noastre – ar putea să scoată la lumină calităţile femeilor?

E amuzant cu apărătorii familiei tradiţionale de la noi (mai ales cei care nu au fost căsătoriţi niciodată) cunosc în detaliu filmul animat din 1991 - poate că e o practică a habotniciei vizionarea DVD-urilor marca Disney. Dar dincolo de sfinţenia comercializatoare a acestei variante edulcorate a vechii istorii, atractivă prin vesela vorbitoare, ea urmează în principal vechea prejudecată, despre care voi vorbi imediat. Desigur că filmul animat, prin finalul melodramatic în care Bestia se luptă cu nişte lupi sălbatici, dovedind că şi Bestiile sunt oameni, iar Belle, care cântă de zici că-i Albă ca Zăpada, dansează ca Cenuşăreasa şi, putem doar să bănuim, face sex ca Lady Gaga, pare un ideal aproape tangibil. Trebuie spus că şi în vechiul film Bestia are nişte probleme majore, unele dintre cele mai dubioase fiind legate de fascinaţia sa pentru oglindă şi de predispoziţia lui pentru travesti.

De fapt, această poveste „prescrie” un comportament feminin considerat „dezirabil” (evident de către cultura patriarhală).

Faptul că, imediat după publicarea în Franţa, a fost reluată de către revista britanică pentru tinere fete (The Young Misses Magazine) în 1759, ne arată că povestea „adevărată” serveşte unor scopuri la fel de meschine ideologic ca şi noua versiune împotriva căreia se răzvrătesc drept-credincioşii mileniului 3. Ce se întâmplă în Frumoasa şi Bestia? Tatăl lui Belle o vinde pe tânăra fată, o dă la schimb pe cea mai tânără dintre odraslele lui numai pentru a-şi scăpa propria piele. Iată o temă care nu pare să îi deranjeze pe ofuscaţii religioşi de la noi. În acest context ar trebui menţionată şi interpretarea psihanalitică avansată de Bettelheim, care afirmă că iubirea lui Belle pentru Bestie este, de fapt, o proiecţie a iubirii incestuoase. Tatăl este obiectul atracţiei animalice a tinerei, iar acesta o pedepseşte pentru dorinţa ei sexuală. După cum arată un alt important cercetător al basmelor contemporane, Jack Zipes, povestea vorbeşte în mod voalat despre condiţia socială a femeii. Fetele puteau să fie tranzacţionate de către părinţi, erau fie controlate de către soţi, fie de către familie, dar niciodată nu făceau ceea ce doreau. Nu e de mirare că paseiştii de la noi iubesc Frumoasa şi Bestia, ea ne arată cum trebuie să trăiască femeile sub obligativitatea normelor sociale impuse de bărbaţi.

Dacă ne uităm cu atenţie „Frumoasa” lui De Beaumont reprezintă o colecţie de calităţi „feminine” absolut obligatorii pentru tinerele fete. Femeia trebuie să fie gingaşă şi generoasă, modestă şi muncitoare, veselă şi răbdătoare. Belle este o adevărată comoară la casa omului (a Bestiei), aşa cum doar liderii PSD-işti mai găsesc prin Filipine. Ea este o adevărată „fată-n casă”, obedientă, docilă şi serviabilă.

Iar tema „mirelui monstruos”, pe care o tânără femeie trebuie să îl accepte aşa cum este şi, dacă nu respectă această regulă a căsătoriei impuse, va suferi este la fel de atractivă. Rădăcinile acestui trop cultural trebuie căutate în antichitate, le găsim în nenumăratele poveşti despre femeile căsătorite cu monştri. Exemplul clasic este Eros şi Psyche sau, aşa cum apar în versiunea lui Apuleius, Cupidon. Povestea antică este tulburătoare. În urma unei procesiuni funerare, în care căsătoria şi moartea sunt asociate, Zeul o duce pe Psyche în palatul său, unde o ţine captivă şi îi interzice să îl privească. Doar noaptea soţul „divin” apare pentru a face sex cu ea. Crezând că este căsătorită cu un monstru (în urma sfaturilor proaste ale surorilor ei), Psyche vrea să îşi omoare soţul, dar descoperă că acesta este o creatură divină. Pentru această încălcare a ordinii sociale, Psyche trece prin mai multe încercări, ajunge inclusiv în Lumea Umbrelor (în Iad, pe înţelesul Coaliţiei pentru familie). Încălcarea normelor sociale, nu doar în mentalul anticilor, duce inevitabil la catastrofă personală. Ce poate fi mai cumplit decât să nu accepţi porunca soţului? Psyche nu este singura femeie din antichitate care a fost pedepsită pentru că nu şi-a acceptat condiţia, sau pentru că a fost curioasă, ori pentru că a vrut să-şi descopere libertatea.

De fapt ce îi revoltă pe fundamentaliştii familiei tradiţionale, ei înşişi rămăşiţe ale patriarhalismului primitiv? E tocmai subminarea discursului lor dominant, pentru că povestea despre Bestie şi Frumoasa fată captivă este esenţialmente o poveste despre controlul bărbaţilor asupra femeilor.

În fond ar trebui să vedem o poveste despre zoofilie, poate aici ar trebui să se sesizeze ortodoxiştii purificatorii de naraţiuni de la noi şi din întreaga lume pravoslavnică. E vorba, la urma urmelor, despre o fată care se îndrăgosteşte de un animal, cu care trăieşte într-un fel de concubinaj cu această fiară sălbatică. Iată o altă idee tulburătoare pentru moraliştii de sufragerie din ţărişoara noastră, vrednică de a fi integrată ca republică putiniană. Dar dacă în spatele acestei bestialităţi, povestea lui Belle nu este decât o alegorie despre autoerotism? De fapt păroasa Bestie poate fi interpretată ca o o proiecţie simbolică a sexualităţii sale de femeie, care începe să prindă formă şi care o sperie pe tânăra fată?

„Bestialitatea” a luat multe forme în legendele antice, de la şarpe la maimuţă, avem toate variantele, dar aproape în toate culturile există tema căsătoriei dintre o fată şi un monstru. Şi cinemaul contemporan a preluat tema, uneori prin intermediul transpunerilor literare, de aceea există nenumărate filme care reiau acest subiect, de la Tarzan, până la King Kong. Dar versiunea cinematografică cea mai relevantă este La Belle et la bête al lui Jean Cocteau. Regizorul francez a realizat una dintre cele mai provocatoare versiuni, pentru că face ca identitatea Bestiei să fie suprapusă peste identitatea lui Avenant (curtezanul nedorit), care apoi devine prinţul Ardent (fiara transformată), în timp ce Bestia este jucată tot de către neuitatul Jean Marrais. Această triplă distribuţie permite dezvoltarea aluziei homosexualităţii. Filmul lui Cocteau face mai mult decât poate să facă noua variantă Disney, unde homosexualitatea este doar voalat (şi cum mult bun simţ) inserată în relaţia dintre Gaston şi camaradul său de arme, Le Fou.

Pentru că, aşa cum arată studiul lui amplu al lui Jerry Griswold despre povestea clasică (The Meanings of „Beauty and the Beast”: A Handbook, 2004), dacă analizăm dincolo de aparenţe, perspectiva homosexuală este inserată în naraţiune în mod subconştient. Pentru că ce altceva este „Bestia” decât un tip de sexualitate interzisă, un comportament erotic considerat deviant de către comunitate, mereu grabnică să ardă pe rug pe oricine încalcă normele ei prosteşti? Iar pornirile animalice, accentuate în filmul realizat de Cocteau în 1941, în care Bestia bea apă ca o fiară şi ucide în mod bestial, ce sunt atenuate prin acceptarea uniunii heterosexuale fac trimitere directă la homosexualitate.

De fapt la ce fel de familie visează familiştii mioritici? Dacă ar fi să ne luăm după mesajul poveştii lui De Beaumont, e o familie în care femeia acceptă în tăcere bestialitatea bărbatului cu care trăieşte. Dacă ar fi după mintea tuturor proştilor din republica noastră absurdistană, femeile ar fi în continuare măritate după dorinţa taţilor, ar purta batic şi ar sta în casă, ar fi împiedicate să poarte pantaloni, ar avea grjiă doar de copiii, de veselă şi de bărbăţeii lor, nu ar avea dreptul să studieze şi nici să practice alte meserii decât cele domestice, ar trebui să toarne odrasle, indiferent de sănătatea fizică şi de dorinţele lor, să fie obediente şi tăcute, să nu se uite la filme şi nici să nu citească altceva decât ce le dă voie soţul, adică programul TV.

O republică masculină şi fericită, unde mentalitatea patriarhală să rămână netulburată pentru încă trei-patru milenii.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite