În timp ce îmi aruncam privirea peste comentarii, dau de mesajul unui domn.

Iată ce îmi răspunde:

Păi, în primul rând, nu te-am jignit. Ţi-am spus doar că eşti iresponsabil şi tu ai confirmat asta prin comentariul tău. În al doilea rând, atât tu cât şi miile, sutele de mii de români care încă fac orice altceva decât să stea în casă şi să fie responsabili, gândiţi-vă la următoarele:

Nu e timp de prostii, nu e timp de orgolii sau de infatuare în faţa unui virus care nu se simte, nu se vede, care te poate lovi, aşa, într-o secundă, fără să te doară imediat.

Stă şi coace în tine. Duci boala pe picioare, o zi, două, trei sau patru. Între timp, tu bei, mănânci, ieşi pe stradă, îţi iei copiii în braţe, îţi săruţi soţia, pupi mâna măicuţei tale pentru cratiţa cu sarmale făcute Duminica, la zi de sărbătoare, sau baţi palma cu vecinul de peste drum, la un grătar şi o bere rece.

Au trecut zilele, virusul a copt în tine. Într-o dimineaţă, ţi se face greaţă, transpiri, parcă arde carnea pe tine şi începi să tuşeşti sec. Îţi spui că e de la berea rece şi de la mâncarea de aseară. Iei un paracetamol şi un omez, te minţi că o să îţi treacă. După o oră, eşti la fel, febra nu trece, dar soţia îţi face o frecţie cu spirt, îţi pune oţet îndoit cu apă, pe cap şi pe picioare. Speri să îţi fie mai bine şi atunci zici pentru prima dată: Ajută-mă Doamne! Şi Dumnezeu te ajută. Te lasă să îţi revii, sperând că ţi-ai  învăţat lecţia.

Vine seara, eşti mai bine, te aşezi în faţa televizorului, dar parcă nu ai stare, îţi lipseşte ceva. A, da, îţi lipseşte caterinca din faţa blocului sau de la colţul străzii, cu băieţii. Îi suni, le spui să iasă la o bere, o ţigară şi un spart de seminţe. Unii ies, o ţineţi langa. E trecut de miezul nopţii, te apucă iar căldura şi începi să tuşeşti. Îţi spui, din nou, că e de vină berea şi vântul rece de afară. Decizi să pleci. În drum spre casă  îţi faci griji: Doamne ce-oi avea? Să nu fie  asta, Doamne? Intervine panica şi îţi faci tot felul de gânduri. Ajungi în casă, mergi la baie, te speli, te bagi în pat lângă soţie, încerci să adormi. Parcă nu mai ai vlagă, arzi, dar faci eforturi să închizi ochii. Peste noapte te trezeşte tusea. Nu te mai opreşti, începi să respiri din ce în ce mai greu, soţia ta se sperie şi sună la 112. Tu nu te opui, nu mai eşti zmeu, realizezi că e groasă, că e serioasă treaba. Vin medicii, te iau cu izoleta. Pe drum ţi se agravează starea, te duc direct la terapie intensivă. Pe afară îţi plâng copiii, mama, soţia, toata familia e acolo. Trece o zi, nu dai semne că îţi revii. Peste noapte, aparatele la care eşti conectat, încep să urle. Vin medicii, fac tot ce pot, tu tragi tare de plămâni, te lupţi cu moartea şi pierzi această luptă. Erai tânăr, în floarea vieţii, ai lăsat în urma ta jale şi o familie întreagă infectată, căci toţi au fost testaţi pozitiv.

Din fericire, a fost doar un coşmar, dar tu eşti alt om. Azi eşti mai bun, mai responsabil. Ai înţeles că trebuie să stai în casă, aşa cum ar trebui să facem cât mai mulţi dintre noi. Încerci să îi faci pe alţii să înţeleagă. În schimb, nu de puţine ori,  primeşti ură, multă răutate. Te întrebi de ce aşa. Cum de a ajuns lumea atât de rea, de nepăsătoare? În goana lor după bani, după putere, după imagine, unii au uitat să mai trăiască, să mai iubească, să fie buni şi să ajute.

Mulţi dintre dumneavoastră cunoaşteţi probabil povestea celor doi lupi din interiorul omului. Vă amintiţi ce-i spunea bătrânul indian Cherokee nepotului său, despre lupta care se dădea in interiorul oamenilor din vremuri străvechi?

El spunea că lupta care se dă în interiorul fiecăruia dintre noi este între doi lupi: unul bun, altul rău.

Lupul bun este bucuria, liniştea, iubirea, speranţa, sinceritatea, blândeţea, empatia, adevărul, compasiunea, curajul şi încrederea.

Celălalt este îngrozitor. El este furia, invidia, gelozia, amarul, regretul, lăcomia, aroganţa, vinovăţia, resentimentul, mândria, minciuna, superioritatea şi egoul.

Copilul a vrut să ştie care lup câştigă, iar bătrânul i-a răspuns:

Câştigă cel pe care îl hrăneşti.

De mult prea multă vreme, mulţi dintre oameni l-au hrănit doar pe cel rău.

Nenorocirea asta ne-a luat prin surprindere şi începe să lovească în noi, din ce în ce mai crunt. Liderii politicii, unii dintre ei, fac ce pot, ca să răspundă concret şi la timp pandemiei care a început să ne omoare fraţii, părinţii, bunicii, care a intrat acum şi printre medici şi asistente, eroii zilelor noastre.

Sunt pur şi simplu uimit de tupeul cu care unii dintre politicieni, majoritatea din opoziţie, se caţără cu bocancii pe tragedia unui întreg popor, pentru niscaiva capital de imagine. Este absolut inacceptabilă şi de prost gust ipocrizia unora, care vin şi spun că: Aştia-s proşti, noi suntem mai buni! Guvernul trebuie sprijinit, opoziţia trebuie să ajute. Nimeni nu e mai prost sau mai bun, mai incapabil sau mai inteligent, acum, când ţara arde. De unii singuri vom pierde, împreună vom putea răspunde mai bine nevoilor şi urgenţelor cu care ne confruntăm. Aşa că, dragii mei politicieni, puneţi toţi osul la treabă, iar voi, „specialii” acestei ţări, daţi tot să ajutaţi, mai ales pentru personalul medical care îşi pune viaţa în pericol în fiecare minut, pentru oamenii din jurul lor. Ieri am ascultat, la un post de televiziune, ce spunea o asistentă medicală aflată în carantină, plângând:

Mor, mor! Mai bine mor eu decât să mai moară alţii.

Trebuie să nu uităm că deasupra noastră, a tuturor, stă Creatorul, indiferent de cum îl numesc marile religii ale lumii. În credinţa noastră strămoşească, bărbosul ne-a creat pe toţi după chipul şi asemănare lui. El  este plin de bunătate, de îndurare, de iertare, dar Caragiale a mai adăugat că ... ne-a cam greşit la cap.  De aici, de la capul care a luat-o razna şi s-a îndepărtat de la vechile valori morale, trebuie să începem. De la capii statelor, ai Bisericilor, de la capetele noastre înfierbântate după putere, trufie, lipsă de respect pentru oricine şi orice, trebuie să înceapă schimbarea. Ne-am crezut Dumnezei, dar o chestie minusculă ne ameninţă fiinţa individuală şi colectivă.

Să ne întoarcem oameni buni la ceea ce ne-a făcut stăpânii acestei lumi, „cea mai frumoasă dintre lumile posibile”, şi să nu uităm înţelepciunea din zicala “Dumnezeu ne dă, dar nu ne bagă şi în traistă”. Dumnezeul nostru, de-a lungul vremii, ne-a dat semne şi ne-a îndemnat să hrănim mai mult lupul cel bun, să îl ajutăm să câştige lupta, din interiorul nostru, cu lupul cel rău. Suntem încercaţi tare în aceste zile, am primit o palmă grea, dar tot noi vom câştiga această bătălie, căci Domnul nostru este mare. Trebuie să ne întoarcem, mai mult şi mai mulţi, faţa către EL. Trebuie să ajutăm lupul cel bun să câştige. Fiţi buni, nu vă costă nimic!