Unii îşi duc viaţa prezidând peste un conclav de spaime. Alţii trăiesc blindaţi în certitudini. Şi unii, şi alţii ratează o formă simplă a normalităţii, dacă nu cumva chiar a fericirii: puterea de a-ţi pune întrebări. Cum îţi poţi regla raporturile cu lumea dacă nu prin curiozitate şi răgaz dubitativ? Cum să afli dacă nu întrebi? Cum să faci paşi dacă nu cazi pe gânduri? Cum să dai peste tine însuţi în varianta fără fard? Şi nu e vorba aici doar de legitimarea de primă instanţă: nume, profesie, ambiţii personale. Identitatea e altceva decât cartea de identitate. Ea presupune un traseu, un destin şi o suită de întâlniri decisive. Celor mai mulţi dintre noi li se întâmplă câteodată să clipească a derută şi să rămână buimaci. Totul e fie alb uniform, fie negru deplin. În clipa aceea nu mai ştiu nici ce vrea viaţa de la ei, nici ce vor ei de la viaţă. Ar da orice pentru o busolă, pentru un indicator răsărit de nicăieri şi capabil să le arate încotro să se îndrepte. Marinarii vorbesc uneori despre felul misterios în care scârţâie navele în secunda când ofiţerul de cart zăreşte farul. Şi până şi cel mai priceput înotător ştie că nădejdea lui ultimă e ţărmul.

Specialiştii confecţionaţi prin marketing, scamatorii retorice şi tupeu valorifică tot ce ne iese în cale pe post de obstacol. Fiecare traumă sau exilare din rosturile noastre fireşti devine subiect de carte. Literatura motivaţională prescrie vrafuri de reţete care acoperă tot şi nu lecuiesc nimic. E plină lumea de experţi în gestionarea furiei, management de criză, bune maniere, analiza riscurilor, homeopatie, compatibilităţi astrale şi automotivare. Vecinul din autobuz poate fi doctor în interpretarea gesturilor. Comeseanul cu barbişon îţi poate ghici în salată sau în urmele prăjiturii din farfurie. Toţi îi învaţă pe toţi despre toate. Rezultatul? O gigantică partidă de mimă, în care actorii joacă roluri fără consistenţă şi fără consecinţe. Un balet trăsnit, o şaradă fără final, o iluzie euforică şi butaforică. Când însă întrerupi cadrilul şi te întrebi, fără emfază, „Cine sunt? Unde mi-e locul"?, cei din jur te privesc cu aerul că le compromiţi distracţia. Vrei să te descoşi şi să oftezi metafizic? N-ai decât, dar nu pe seama noastră. O viaţă are omul, ce Dumnezeu.

Un asemenea ghem de întrebări este Hans van den Broek, protagonistul romanului „Netherland" de Joseph O'Neill (Editura Leda, traducere foarte bună de Carmen Botoşaru). Analist financiar de succes, van den Broek trăieşte într-o ţară pe nume Olangmerica, din care fac parte copilăria olandeză, zborurile în Anglia şi viaţa în America de după 11 septembrie. Născut într-un loc ploios cu oameni senini, el descoperă că nu se poate fixa într-un loc anume, cu toate că ambiţia lui e reinserţia - socială, profesională, familială, etnică. Cât despre semnul lui destinal, acesta e naveta: din casa iniţială într-o cameră de hotel, de lângă soţie lângă o amantă întâmplătoare, din preajma fiului la mii de kilometri distanţă, din anturajul cenuşiu al brokerilor în intimitatea unui personaj exotic, ronţăit de superstiţii made in Trinidad, fascinat de crichet şi gata să recurgă la comportamente mafiote ca să-şi impună punctul de vedere. „Netherland" nu e doar o poveste despre New York, Londra şi muzicalitatea barocă a metropolelor. E mai mult decât atât. În frazele cărţii se deghizează de fapt un colind al neîmplinirii, o baladă îngânată cu tristeţe, despre un spaţiu unde între alienare şi alinare diferenţa nu e doar de o literă, ci de o lume.