La americani, discuţia se poartă cu argumente bazate pe studii serioase. De pildă, Nicholas Carr este unul dintre autorii care cred că statul “pe net” are consecinţe serioase asupra creierului uman şi asupra inteligenţei. A făcut mare vâlvă acum câţiva ani cu articolul Is Google Making Us Stupid?, iar ideile din acel articol au fost extinse şi ilustrate cu exemple demne de luat în seamă într-o carte tradusă şi în româneşte, Superficialii. Efectele Internetului asupra creierului uman (Editura Publica, 2012).

La noi, despre dezavantajele ori efectele negative ale Internetului se comentează pe ici, pe colo mai degrabă pe bază de emoţii şi impresii personale. A devenit un clişeu fraza “copiii de azi nu mai citesc, stau toată ziua la calculator”: mulţi o iau de-a gata şi o dau mai departe, crezând sincer că Internetul şi calculatorul sunt duşmanii iremediabili ai cărţii. Nicidecum. Pe computer (sau tabletă) se poate citi, iar mulţi asta şi fac atunci când stau cu orele “pe net”. Sigur, pentru şi mai mulţi Internetul înseamnă mai degrabă jocuri, divertisment ori pornografie. Dar asta se întâmplă şi în lumea reală: sunt mult mai mulţi cei care frecventează distracţiile populare decât cei care citesc seara din Dostoievski ori Bacovia. Aşa a fost dintotdeauna, de la panem et circenses încoace. Nu trebuie să punem pe seama Internetului şi a noilor tehnologii tot ceea ce ni se pare că merge prost. Şi nici să oftăm după vremurile apuse, cu convingerea că “în tinereţea noastră se citea mai mult”, din simplul motiv că nu prea ştim cât se citea, bunăoară, pe vremea comunismului, pentru că datele statistice sunt puţine, iar sondaje de opinie nu se făceau.

Îmi e greu să înţeleg, din aceste motive, de ce se pronunţă unii atât de ferm, prin presa noastră – inclusiv cea cu pretenţii de calitate – împotriva Internetului care “ar distruge cultura” şi ar omorî cititul. Sau ajung – fără argumente şi fără să fi studiat un pic ce s-a scris pe această temă prin lume – la concluzia că Internetul e un vid planetar şi manipulează omenirea, prin urmare ar trebui luptat “împotriva direcţiei online”. E cu totul altceva atunci când – cum face Nicholas Carr – sunt analizate efectele negative ale noilor tehnologii, ilustrate prin câteva studii făcute la universităţi precum Stanford ori Harvard, care arată, într-adevăr, unele modificări de percepţie, de atenţie ori de concentrare.

A milita emoţional împotriva Internetului e inutil (chit că “dă bine în poză”). În România (unde Internetul încă nu are o foarte mare acoperire), televizorul continuă să rămână marele duşman. Multele televiziuni “de ştiri” fac de multă vreme zgomote şi, umblând creanga după audienţă, au ajuns nişte biete fabrici de vorbe goale, care nu mai reuşesc să exprime decât propria lor criză de idei şi de oameni – căci, zapând un pic, dăm mai mereu peste aceleaşi feţe de parlamentari şi comentatori “buni la orice”. Dar, de atâţia ani, au reuşit să “facă actualitatea”, să pună subiecte pe agenda publică, să manipuleze şi să prostească destui oameni, altminteri, cumsecade, dar care sunt victime naive ale ideii că televiziunile au autoritate şi “arată realitatea”. Bunăoară, zilele trecute, “actualitatea” (aducătoare, cică, de audienţă) a însemnat moartea mamei unei persoane despre care nu se poate spune exact ce şi cum e, aşa că i se atribuie termenul generic de “vedetă”, Oana Zăvoranu. Am zapat vreo două seri la rând şi am nimerit pe multe posturi peste acest “caz”, care apoi a fost comentat în ziare (inclusiv în cele cu pretenţii), pe bloguri, pe site-uri.

Dacă un asemenea subiect a devenit un must de dragul audienţei şi dacă atâta lume – de la popor la intelectuali de frunte – îi acordă atenţie, atunci cred că răul cel mare este dependenţa naţională de TV. Din care numai Internetul – cu toate defectele lui – ne mai poate salva. Căci el are şansa de a-i readuce pe oameni la o atitudine ceva mai inteligentă decât zăcutul în faţa televizorului.