Cine n-are credincioşi, să-i ia pe ai noştri

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În ţara lui Homo Absenteismus, dar unde ar trebui să fim consultaţi la nivel de referendum în privinţa oricărei preferinţe intime a fiecăruia dintre noi, unii mor de drum lung, iar alţii de incinerarea altuia.

Că a murit un regizor, un actor, un scenarist, un om care a reprezentat în egală măsură una dintre puţinele forme de istorie social acceptată în anii friguroşi de "înainte-vreme", dar şi transpunerea potrivită a microbistului "eu centrez, eu dau cu capul (dar doar după indicaţiile precise de sus)", nu o contestă nimeni. Sergiu Nicolaescu este un nume ce nu trebuie întinat doar din prisma unei vizibilităţi considerate de detractorii ultimelor zile ca fiind nemeritată - muzele, zeii artelor şi, mai ales, timpul vor judeca asta cu dreptate şi obiectivitate. Dar de aici şi până la a considera că orice "nea Vasile de la etajul doi" se poate revolta în mod credibil împotriva deciziei de a săvârşi trecerea la cele veşnice într-un mod sau altul este cale lungă.

Scânteia care a trezit acest val de nemulţumiri a fost decizia BOR de a nu permite oficierea unei slujbe religioase la momentul incinerării defunctului. Personal, nu mă pot gândi niciun temei moral care să împiedice o astfel de activitate, iar din punct de vedere religios, orice posibil canon ar trebui interpretat în spiritul său, iar nu în litera sa. Până la urmă, clerul este compus din oameni care sunt "trimişi ai lui Dumnezeu pe Pământ"; moralul ar trebui, măcar în situaţiile de bun-simţ, să primeze în faţa religiosului.  

Ca la un semn, scânteia devine ditamai focul în sufletul fiecărui creştin adevărat, mai ales dintre cei care se îmbulzesc la fiecare ocazie în care un lucru sfânt trebuie atins, împărţit sau ascultat cu pioşenie, de parcă la sfârşit se va trage linie, se vor aduna punctele pentru fiecare loc întâi câştigat la acest întreceri şi doar şefii de promoţie se vor califica în etapa următoare.

Într-adevăr, credinţa exacerbată şi vădită a unora vine pe fondul lipsei de speranţă în orice altceva sau altcineva cu prezenţă palpabilă, iar omul apelează la Dumnezeu atunci când se simte neputincios, din motive care ţin, cel puţin pe meleagurile noastre, prea des din motive obiective. Totuşi, să-ţi legitimezi credinţa prin transformarea sacrului într-un profan despre care se discută în termenii unei bârfe demnă de o cauză mai bună e reprobabil, indiferent de situaţia care ne face să ne comportăm astfel.

Credinţa în orice fel de lucru ar trebui să fie o stare de fapt, o stare de bine, un refugiu pe care fiecare îl găseşte şi nu simte nevoia să-l împartă cu ceilalţi. Când omul simplu, care declară că a sa credinţă este cea mai de preţ valoare a sa, ajunge să împingă totul în anodin şi cotidian, nu ajunge să-şi dorească doar să moară capra vecinului, ci vrea să influenţeze şi felul în care aceasta moare, după propriul plac. Până nu învăţăm să ne cumpărăm propria capră şi să avem grijă de ea, ne vom zvârcoli în mizerii de acest fel, fără să avem scuza disperării după un anumit punct încolo.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite