Nu numai asta, dar a trăit cu convingerea că va muri înaintea tuturor. Ce rost ar fi avut toate astea dacă se ducea ultima şi nu mai era nimeni să ducă la bun sfârşit cele organizate? În stil caracteristic, ne amintea cu regularitate, să nu cumva să uităm: „când o să mor, mamă, decreta solemn, tot ce trebuie să faceţi e să-mi umblaţi acolo, în şifonier”, zicea indicându-mi cu mâna ridată raftul de sus pe care avea perfect aliniate batistele şi prosoapele nou-nouţe şi depuse înspre păstrare. Dedesubt se aflau actele, o cutie de pantofi plină cu fotografii şi caietul ei cu reţete de prăjituri. Aveam acces la ele nelimitat, o mare parte din timpul meu o petreceam la ea în cameră, punând milioane de întrebări pe minut şi solicitându-i încă o dată şi încă o dată să-mi mai spună despre ţăţica, cum o numea ea pe soră-sa care murise de tânără, la 21 de ani, şi despre părinţii ei severi care au crescut-o cu ifose de domnişoară bătrână sau despre tata, cum s-a accidentat la umăr pe când făcea un antrenament de escaladă când avea 19 ani.
 
Bunică-mea a fost autodidactă. N-a vrut să rămână cu stigmatizarea care se lipea de orice fată de ţăran care terminase doar patru clase. Avusese oportunitatea să se mute în zona urbană, să rămână o vreme nemăritată, produsul educaţiei de acasă, să nu se dea oricărui neavenit, nici nu mă mir, şi să-şi stabilească câteva conexiuni solide cu lumea sofisticată de la oraş. În speţă, nişte cucoane pe care nu ştiu unde le găsise şi la care mă târa după ea. Se formase un obicei şi nu mai încăpea discuţie, nu vedeam drumurile alea făcute pe jos, în arşiţă, una fără cealaltă. Indiscutabil, după amiezele acelea în care toată lumea se refugia în casă, la răcoare, le petreceam la madam Zoe sau la madam Ocneru, sau la tanti Pipina şi, culmea, nu mă plictiseam. Doamnele astea matusalemice, cu aer pompos, erau nişte personaje în sine. Ne serveau dulceaţă sau peltea pe farfuriuţă de porţelan albastră, suficient de adâncă să nu curgă zeama din ea, cafea neagră în ceşti asortate şi nelipsitul pahar cu apă care lucea promiţător în penumbra din casă. Mamaie îmi spunea să nu dau din picioare şi să beau din ceaşcă fără să sorb. Ca orice om care refuza să transpire de la caniculă, madamele trăgeau draperiile grele sau obloanele de la ferestrele încinse de soarele vânjos şi cred că de atunci am îndrăgit penumbra. O adunătură de femei şi-un copil curios, aşezaţi frumos pe scaunele tapiţate aflate în jurul mesei decorate cu milieuri şi nelipsita vază cu flori de plastic. Discutam cele uzuale - ele mai mult, eu doar ascultam şi studiam decorul, gesturile, ciucurii atârnaţi de la milieu, aranjamentul farfuriilor, bibelourilor şi paharelor din vitrina de pe perete. Pe drumul înspre casă, bunica se mai văita de două ori, cu demnitate, dar cât să atragă atenţia asupra ei, şi iar îşi semnala moartea pe care oricum o vedeam îndepărtată, chiar de neconceput, şi mă miram că şi adulţii suferă de toane. Dacă nu vizitam cucoanele, mergeam la tanti Nana, sora ei cea mare care, după mine, era cel mai adorabil om din univers.
 
S-a dus bunicul, înaintea cui aproape că jura că va pleca ea. I-au murit apoi surorile, rudele, tanti Pipina şi alte cucoane, tata, adică fiul ei, şi ea tot nu s-a dus. Rămăsese dovada vie că bunica se agăţa de viaţă cu disperarea înecatului. Murea câte puţin şi nu mai murea deloc. Ajunsese să-i jelească pe toţi şi se ruga de Ăl de Sus s-o ia şi pe ea. Eu nu mai eram de mult copil. „Nu te duci, mamaie, şi noi ce-o să ne facem fără tine?” Tot chipul brăzdat de adâncituri ondulate (care-mi aminteau de sinusoidele pulsului interpretate de un computer) i se lumina ca un glob. „Dar nu vezi c-am rămas singură pe lume?”, se lamenta ea. Şi, pe bună dreptate, eram toate împrăştiate prin lume, vizitând-o din ce în ce mai rar. 
 
Treceam pe la ea cam o dată pe an. O găseam acolo, în lumina ferestrei, aşezată pe scaunul din dreptul mesei rotunde acoperite cu faţă de masă albă, plasată în apropierea şifonierului care-i adăpostea comorile. Citea silabisind cu voce tare. Mereu citea aşa. Dacă nu buchisea din cărţile de rugăciuni jerpelite de atâta răsfoit, citea cu determinare „Război şi pace” – da, pe care eu l-am azvârlit cât colo de câteva ori, nu reuşeam deloc să trec peste descrierile îngreunate de amănunte istorice care în tinereţe nu mă atrăgeau deloc – sau Zola şi Kafka. Şi-avea doar patru clase. 
 
Anii s-au scurs şi viaţa le-a adus la un loc, pe ea şi pe mama. Noră şi soacră sub acelaşi acoperiş. Mama plesnea de sănătate (sau cel puţin astea erau aparenţele), o îngrijea, îi gătea, îi făcea cumpărături, le ştiau ele, acolo, pe ale lor. Mamaie, decrepită, gârbovită de ani, surâdea din ce în ce mai ştirb. Mi-era dragă, aşa cum se arăta, în capotul ei negru cu alb şi ochelarii cu rame gălbui uitaţi pe vârful nasului. Ochi luminoşi, apoşi, de-un verde înceţoşat, sub o carcasă învechită. Îşi număra absent anii, în pauzele dintre lecturi, şi cred că era nedumerită de ce se duseseră cu toţii, lăsând-o aşa, animată de-o voinţă inexplicabilă să existe. La fel de vajnic, îmi arăta dulapul şi-şi număra prosoapele. Avea şi banii de înmormântare strânşi, iar hainele erau deja prăgătite. „Mă duc, mamă, că m-am săturat”. Începusem să n-o mai cred. Nu se duce ea aşa, cu una, cu două, credeam că o să ne supravieţuiască tuturor. O vedeam împuţinată, cu părul ei alb şi des, strâns în coc la spate, cu şuviţe rebele ieşite din agrafe (o singură grijă avea, să n-o găsim ciufulită, şi totuşi), cu singurul dinte rămas în faţă – „mamaie, de ce nu îţi pui şi tu placă?” – iar noi, plecaţi din lumea celor vii. „Ce-mi trebuie mie, mamă, aşa ceva? Sunt oricum urâtă”. „Eşti frumoasă”. Zâmbea ruşinată şi obrajii supţi căpătau strălucire. Sângele nu mai urca ca în alte dăţi să-i înroşească epiderma. 
 
Bunică-mea a crezut cu sfinţenie, femeie evlavioasă, că se va duce pe lumea cealaltă în mare trombă. Avusese 40 de ani la dispoziţie să-şi pregătească moartea. Calculase greşit, alaiul i se împuţinase, cine s-o mai conducă pe ultimul ei drum? Dar credea cu tărie că evenimentul ăsta final avea să fie cea mai mare realizare a ei. 
 
Mi-am amintit acum, aşa cum o fac o dată pe an, în preajma datei de 9 decembrie, de doi ani încoace. Mamaie a plecat în cea mai mare linişte, sub ochii femeii care o îngrijea în absenţa norei, într-o noapte lipsită de zăpadă, după un vis tulburător în care se făcea că era iar împreună cu tata şi cu tataie şi cu tanti Nana. Boala mamei reuşise să-i fure momentul, iar preconizările ei îndelungate fuseseră deşarte. Bunică-mea a dispărut într-o tăcere deplină şi n-a mai apucat să ne mai dea indicaţii. 
 
Nu ştiu dacă i-a fost de folos c-am fugit toate trei nepoatele acolo, două cu avionul, una cu trenul, într-o mare agitaţie. Cu mare întârziere, în sfârşit, moartea ei avusese ecoul scontat. Am păşit în casa ei cu sufletul îngreunat şi gânduri răzleţe. Una dintre noi a deschis dulapul şi-am privit îndelung straturile perfect aliniate ale prosoapelor nefolosite, dar cu aer învechit, şi batistele de pânză, înflorate. Într-un plic zăceau banii necesari celor obişnuite. Am oftat. Cumplit trebuie să fi fost să trăieşti minut de minut doar ca să te apropii cu încă o zi şi cu încă o alta de moarte. Fără vreo aplecare deosebită înspre religie, nu ne-am abătut de la ceea ce fusese conceput. Alaiul ei restrâns, noi şi vecinii, două-trei rude îndepărtate şi câteva babe de la cimitir, cumetre de-ale ei, am dus la bun sfârşit planurile zămislite în urmă cu mai bine de patru decade.
Familiaritatea cu priveghiurile pe unde mă purta în copilărie nu numai în vizite la cucoane, eram bună de însoţitoare, apoi pomenile alea lungi, înecăcioase şi coliva pe care învăţasem s-o apreciez şi disting pe cea gustoasă de cea mediocră, toate acestea m-au ajutat să fac faţă evenimentului la care ţinea şi dincolo de moarte să asiste. 
 
N-a fost complicat, doar se străduise atât amar de vreme să ne fie nouă simplu s-o înmormântăm. Nu mă încred în ceva anume, dar, câteodată, mai aprind candela cumpărată din supermarket şi-n loc să spun o rugăciune pe care oricum n-o ştiu, o chestionez dincolo de moarte: şi cine se mai roagă acum pentru noi, mamaie?