Mă gîndeam, doar, că opiniile unor personaje notorii asupra unui episod semnificativ din biografia lor pot fi de oarecare interes pentru o viitoare cercetare, mai aplicată. Atîta tot. Am început cu relatarea unei întîlniri cu Nichifor Crainic, petrecută pe la începutul anilor `70. Urma să povestesc, acum, în ce fel comenta Constantin Noica ”angajamentul” său politic de la sfîrşitul anilor `30 şi începutul anilor `40 ai veacului trecut. Între timp, publicasem deja un comentariu propriu cu privire la legea 217, intens dezbătută în ultimile săptămîni. Ecoul pe care l-au stîrnit însemnările mele sînt de natură să mă convingă, odată mai mult, că, atunci cînd în joc sînt partizanate crîncene, idiosincrasii cronice, furii private, ample acumulări de rea-credinţă, ”convingeri” nestrămutate, e bine să renunţi…Prin urmare, cu scuzele de rigoare, nu-mi voi ţine promisiunea de a continua. Amintirile mele pot să mai aştepte.

Dacă e nevoie de argumente care să-mi justifice decizia, sînt gata să livrez, rapid, măcar cîteva. Un domn, despre care aflu că a fost, sau este, consilier la primăria dlui Marian Vanghelie, mă acuză de ”minciună prin omisiune”. N-am spus că Nichifor Crainic a fost ministru al propagandei în guvernele Ion Antonescu, adică un fel de Goebbels autohton. Păi eu nu mă ocupam, în textul meu, de biografia dlui Crainic. Prin urmare pot fi acuzat de încă şi mai multe ”minciuni prin omisiune”. Bineînţeles că ştiu încotro bătea preopinentul meu: sînt un cripto-simpatizant al ”băieţilor răi”. Mă prefac că nu ştiu cît au fost de răi, ba chiar mi-i iau drept model şi îi propun ca modele tuturor (?!). A-mi atribui, pe baza mărturiei mele, motivaţii propagandistice de acest tip, e, pur şi simplu, necinstit. Totodată, e ridicol să sugerezi că, de vreme ce îl prezint pe Nichifor Crainic ca pe un ”bătrînel” inofensiv (căci aşa mi-a apărut, în uşa apartamentului său, la o vîrstă de peste 80 de ani), înseamnă că-l inocentez, că  bag sub preş erorile grave ale vieţii sale. Ca să-i fac plăcere criticului meu, trebuia, probabil, să demarez în forţă, ceva în genul: ”În prag, am văzut apărînd un boşorog cu coarne şi colţi, plin de sînge, rînjind sadic în amintirea vremurilor cînd putea să dea frîu liber sălbăticiei sale interioare.” Viaţa e, totuşi, mai complexă… Am cunoscut, cred, cu toţii, bătrînei cumsecade, cărora nu li se citeau neapărat pe chip păcatele tinereţilor. Şi viceversa: bunicuţe inimoase cu înfăţişare de cotoroanţe. Adică ce? Ion Ficioru arată, acum, a torţionar?

Spre surprinderea mea, pînă şi un gazetar de alt calibru a găsit de cuviinţă să mă amendeze pentru faptul de a fi semnalat calitatea mediocră a oratoriei lui Zelea Codreanu, trecîndu-i sub tăcere crimele. Dar eu nu făceam decît să reproduc cuvintele lui Crainic. El la acest aspect al imaginii Căpitanului se referea. Trebuia să inventez altceva? Sau trebuia să fac o severă notă de subsol, în care să precizez că şeful Legiunii avea şi alte defecte şi că, fireşte, dezaprob mînios acţiunile sale? Evident, şi în acest caz, irită portretul de ”bătrînel” al interlocutorului meu. E prea tandru. Nu se văd, nici de data aceasta, coarnele…Şi, oricum, nu e subînţeles că cititorul ştie cine a fost cu adevărat Zelea Codreanu. Trebuia să anexez, deci, naraţiunii memorialistice o amănunţită monografie.

În sfîrşit, un amic necăjit, contrariat că se găsesc atîţia care ”resping cu furie” legea 217, îmi reproşează că ”mă joc cu cuvintele”, atunci cînd presupun, exagerînd, că textul legii ar implica eventuale interdicţii ”culturale”. Nimeni nu se leagă de opera ”umanistă” a unor Cioran, Eliade, Noica. Amendat nu e decît derapajul lor ideologic. Oi fi, într-adevăr, vinovat că mă joc cu cuvintele… (Ce altceva fac, în genere, scriitorii?). Dar acum vreun an, cineva voia să se joace cu statuile, cu numele de străzi şi de şcoli. Primăria sectorului 2 a primit o solicitare oficială să demoleze bustul lui Mircea Vulcănescu de undeva din cartierul Mântuleasa. Poate că necăjitul meu amic îmi va explica, la un moment dat, cum se realizează, în alcătuirea unui bust, despărţirea dintre ”operă” (admirabilă) şi ”viaţă” (culpabilă). Vom avea portrete publice cu două feţe? Vom întîlni, ici şi colo, cîte un bust care, văzut dinspre stînga e vampir şi văzut dinspre dreapta e înger? Iar dacă ”chipul” e interzis, cum vom argumenta omagierea persoanei?

Există, e drept, şi comentarii ”echidistante”. De pildă, Petre Ţuţea e invocat drept monstruos cînd face apologia legionarilor, dar reabilitat cînd declară că nu dă doi bani pe şcoala de la Păltiniş…(Sub aceeaşi semnătură mi se aminteşte că m-am dedicat, ca un copist medieval, consemnării zicerilor lui Ţuţea, ceea ce n-ar fi fost neapărat condamnabil, dacă s-ar fi petrecut cu adevărat…). Certat sînt şi pentru intervenţiile mele gracile, ca ale unei ”balerine de porţelan”, tipice pentru ”mediocritatea elitelor noastre intelectuale”. Voi reconsidera chestiunea şi voi încerca, poate, o variantă stilistică mai isterică, mai nărăvaşă, mai burzuluită.

Una peste alta, în acest context, nu văd ce sens ar avea să mă mai pronunţ pe subiecte ale căror contururi şi formaţii de luptă sînt gata făcute. Mult mai prizate sînt atacurile butucănoase, sau laudele euforice (spre exemplu, cele ale unui băiat ”deştept” şi în permanentă căutare de amplasament convenabil, pentru care legea în discuţie e o lege ”lovinesciană”…).

Nu pot să închei, fără să dau, pentru o dată, dreptate dlui Alexandru Florian. Legea despre care vorbim, spune dînsul, e o lege antilegionară. Cine vrea o lege anticomunistă s-o facă! Fapt e că nu avem pe piaţă „iniţiatori” zeloşi ai unui astfel de document. Dar asta e altă poveste şi nu vreau să risc, deocamdată, încă o piruetă publică inutilă.