Despre geniu şi conflict. Despre cearcăne vinete şi nopţi înnobilate de gânduri. Despre profunzimi siderale şi burice ale degetelor sângerând pe chitare. Despre ziduri care ascund, păzesc, izolează sau oprimă. Despre poezii turnate în sunete şi viziuni la marginea nebuniei. Despre ambiţie şi gesturi abrupte, fie ele generoase sau egoiste. Despre lumini stelare şi bezne cumplite. Despre răsărit şi crepuscul. Despre dogmă şi prejudecată. Despre fragilitate şi revelaţie. Despre feţele ascunse ale câtorva oameni care au inovat permanent, trecând de la puseul psihedelic la militantism şi apoi la şoapta elegiacă. Despre înălţimea aristocratică a unor artişti plecaţi din Anglia ca să vopsească lumea în culori pe care încă nu le-au descoperit toţi pictorii. Despre toate acestea scrie Michele Mari în „Pink Floyd în roşu", romanul apărut recent la Editura Polirom în traducerea curată a Ceraselei Barbone. Poate că nu e doar ieftin, ci şi imprudent să te joci cu vorbele şi să spui despre cartea lui Mari că e mare. În clasamentele literare, distanţa dintre Eco sau Baricco şi Michele Mari se măsoară, probabil, în zeci de poziţii. Dar asta nu contează. Contează, în schimb, frumuseţea giuvaiericală a cărţii, actualitatea ei dureroasă şi felul cum ne repune în contact cu o formă excepţională de-a gândi şi de-a face muzică.

Despre Pink Floyd s-a tot vorbit şi s-a tot scris. Bateristul Nick Mason a semnat chiar şi o biografie a grupului, chit că imediat după publicare foştii colegi au ripostat prin adaosuri, dezminţiri, critici, proteste sau delimitări. Însă indiferent de literatura generată de Pink Floyd, moştenirea lor muzicală apasă straşnic pe umerii tuturor celor care se revendică din linia Waters-Barrett-Gilmour-Wright-Mason. De ce? Foarte simplu. Fiindcă oricând o asculţi, în orice deceniu şi colţ de lume, muzica lui Pink Floyd dă impresia că vine spre tine din viitor. Că a ajuns acolo cu mult înaintea altora, a văzut, i-a plăcut sau nu şi s-a întors să te-aştepte. În 1972 la fel ca în 1979, în 1968 la fel ca în 1985, Pink Floyd e deschizătorul de drumuri care arată încotro ar trebui să se îndrepte muzica. Probabil că şi peste cincizeci de ani lucrurile se vor petrece la fel. Sigur, se pot schimba multe: teme predilecte, stări de spirit, instrumentişti etc. Ceea ce nu se schimbă e armonia stranie şi tulburătoare a pieselor, splendoarea şi ineditul lor, virajele imposibil de anticipat şi - peste toate - convingerea că nu există nimic asemănător pe lume. Şi chiar nu există.

„Pink Floyd în roşu" e un roman-caleidoscop compus din lamentaţii, mărturii, rapoarte, comunicate, interogaţii şi confesiuni, în care personajele nu sunt doar membrii trupei, ci şi oameni care le-au apărut cândva în viaţă, prieteni sau rivali din lumea muzicii, vecini, plăsmuiri fantastice, personaje din cântece, animale de casă şi aşa mai departe. Cutreieraţi de angoase şi obsesii, ca Roger Waters, confiscaţi de alte zări spre care îşi aţintesc focurile negre ale ochilor, ca îngerul căzut Syd Barrett, însoţind melancolic trecerea timpului, ca David Gilmour şi chitara lui dumnezeiască, muzicienii lui Pink Floyd ies din carcasa prezentului şi acontează nemurirea. O fac de zeci de ani, ba râzând de obtuzitatea şi filistinismul Angliei, ba luând peste picior despotismul didactic şi malaxoarele care macină identităţi pentru a scoate pastă umană, ba scormonind cerurile cu privirile lor în care ard întrebări, patimi şi nelinişti. Michele Mari i-a urmărit, i-a studiat şi i-a aşezat într-o poveste seducătoare de la primul la ultimul rând. Pentru noi e mai simplu. Trebuie doar să ne oprim din goană şi să-i ascultăm. Instrumentele lor sunt vase comunicante ale unei arte care l-a făcut pe un puşti american să dea următoarea declaraţie publică: „Mă numesc Mike, am paisprezece ani şi îmi cer iertare pentru relele pe care i le-a provocat generaţia mea muzicii".


Radu Paraschivescu este scriitor, publicist şi traducător. Are o legătură specială cu lumea sportului şi scrie pentru ''Adevărul''.