D.S.: Există, totuşi, ceva pe care mâine l-aţi mai putea adăuga? Ce mai puteţi adăuga?
V.S: Cenuşa.

Răspunsul a venit cu o promptitudine şi cu o decizie care subliniau ultimul lui cuvânt şi astfel l-am pus, intenţionat, cu acordul lui, pe ultima copertă.

Peste câţiva ani, şi după ediţia a doua, generalul avea să mă lase şi pe mine să cred că nu spusese totul deşi exploatasem biografia lui cu o adevărată înverşunare şi azi bănuiesc că este posibil ca în atât de făcutele vestite de mass-media casete – dacă ele există – să se afle mai mult decât argumentele pentru ce a afirmat şi în cartea scrisă cu mine şi care, pe fiecare filă a ei, înainte de a fi trimisă la tipar de către Editura RAO, poartă, la cererea mea, semnătura lui. Chiar şi după acel „CENUŞA” eu am trăit cu un ghimpe al neliniştei că el nu mi-a spus totul şi m-am temut de existenţa unui angajament al lui faţă de o parte străină de ţară pentru că lejeritatea, siguranţa, superioritatea, distanţa, răceala, cinismul, în ultimă instanţă, unora dintre răspunsurile lui trădau pentru mine siguranţă de sine care avea un spate.

Iată unul dintre argumentele presentimentului meu cu privire la distanţa, siguranţa, liniştea cinică şi superioritatea felului său de a fi, anume aşa şi tot timpul.

„D.S.: Aş vrea să ne întoarcem o secundă la execuţie. Vreau să vă întreb ce aţi simţit atunci, în clipa când a încetat rafala.
V.S.: Atunci am avut senzaţia că sunt undeva pe lângă Dumnezeu. Vreau să reţineţi treaba asta!
D.S.: Şi aţi avut senzaţia că sunteţi ca Dumnezeu! Poţi să dai ordin să iei viaţa!
……………………………..
D.S.: Dar aţi avut, nu imediat, dar după aceea, o senzaţie de strângere de inimă, un sentiment, aşa, de...
V.S: Am fost atât de rece, atât de… îngheţat… încât nu am avut niciun fel de sentiment!
……………………………..
D.S.: De participare! Nu în sensul că…
V.S.: Era… parcă eram în afara ecranului… şi totul se petrecea în afara ecranului.”

Dialogul de mai sus mi-a înfipt în inimă ghimpele semnului întrebării de care vorbeam. Atunci mi-a trecut prin cap şi titlul primului capitol: Fascinanta biografie ascunsă, sau dubla biografie.

*

În urmă cu două luni am primit de la general un telefon prin care mă anunţa, surpriză, după o foarte lungă tăcere, după ieşirea din închisoare, că „mâine după-amiază vin pe la dumneata” şi îmi cerea să îi precizez numărul casei: „27?”

- Te aştept, răspund eu, cu onoruri de partid şi de stat!
- Pun într-o învelitoare de lux o sticlă, spune el, şi mâine după masă sunt la numarul 27, în faţa casei.
- Aştept, repet eu, fără sa-i las sentimentul surprizei, ca şi când ne-am fi despărţit abia ieri.Şi:
- „La revedere!”
- „La revedere!”

N-a venit. N-a mai dat nici un telefon. N-a mai urmat de nicăieri nicio veste.

Acum când agitaţia casetelor tulbură şi stârneşte o curiozitate încordată, mi-am amintit, fără să-mi propun, cum am ajuns la scrierea cărţii „Generalul revoluţiei cu piciorul în ghips” şi care au fost unele, deocamdată, dintre surprizele care mi-au şi trezit ideea fişelor pentru un posibil roman.

Ne-am cunoscut îndeaproape cu mult înainte de 1989 şi ne-am văzut de nenumărate ori la mine, la Teatrul Mic, la el în birou, la mine acasă, la întâlniri comune, şi cred că eram prieteni. În ’89, în decembrie, şi după decembrie, cel puţin doi ani, nu ne-am mai văzut, ca şi când nu ne-am fi cunoscut niciodată, deşi în ianuarie 1990, la început, i-am trimis o misivă scurtă amintindu-i că exist, pe care el a citit-o, a băgat-o în buzunar şi nu a dat niciun semn de viaţă. Ne-am revăzut la deschiderea primului Casino din Bucureşti, în fostul sediu al Ambasadei germane de pe Calea Victoriei. Era, ca şi mine, cu soţia, şi erau amândoi foarte bine dispuşi, şi mai ales el care ştia să joace cu o sinceritate cuceritoare sentimentul  că nu ne despărţiseră nici evenimentele istorice, nici trei ani, şi îi părea foarte bine că suntem, ca de obicei, împreună. La sfârşitul reprezentaţiei teatrale eu am jucat la ruletă jetonul de cinci dolari, mi se pare, ataşat la invitaţia adresată directorului general al Cotidianului Universul Românesc. El, mi s-a spus, a pierdut câteva sute, şapte sau opt sute. Ne-am mai revăzut la o recepţie cu oameni de afaceri, dar întâlnirea a fost grăbită. Apoi, după altă vreme, când eu terminasem de scris romanul Iarba Vântului, i-am cerut o întrevedere şi m-a primit în sediul foarte elegant al firmei „Balli” din cartierul fostei biserici Sfânta Vineri. Era tot grăbit şi mi-a spus că din păcate nu poate sponsoriza romane. M-am ridicat şi „La revedere! – La revedere!”. Eram, clar, din lumi diferite.

Într-o dimineaţă, prin anul 2000 şi, la Teatrul Naţional, am primit un telefon de la el prin care îmi anunţa, mă repet, că abia s-a întors de la Londra, după exilul din Turcia şi îmi cerea o întrevedere pentru a doua zi şi am şi fixat ora 9. A doua zi la 8 mi-a spus că se află la Spitalul Militar în urma unui accident şi vine sigur la 11. A venit, mi-a spus că dimineaţa primise o citaţie de la Administraţia financiară prin era informat că are de plătit, prin hotărâre judecătorească în procesul de la Timişoara, câteva sute de milioane, despăgubiri faţă de victime, şi citind l-a podidit sângele pe nas. Dar „S-a rezolvat” zice, adică s-a oprit hemoragia.

- Am venit să-ţi propun un interviu amplu în care să spun tot ce am de spus. Eşti de acord?
- Da, zic eu, jucând cu drept de replică, lipsa oricărei surprize. Poate fi chiar o carte. Şi atunci chiar credeam în şansa unei cărţi. Cu condiţia să-mi răspunzi la absolut toate întrebările fără precauţii, fără ascunzişuri, document istoric, nu apărarea ta în justiţie. Altfel nu mă interesează. Savuram, recunosc, satisfacţia de a fi venit acum, el la mine.
- De acord, zice.
- Mâine, continui eu, înregistrăm convorbirea pe trei reportofoane. A doua zi în biroul directorului general al Naţionalului a început povestea Generalului revoluţiei cu piciorul în ghips. El venise pregătit cu un plic  voluminos cu diplome, documente oficiale şi fotografii, inclusiv de familie.

Şi prima surpriză.

- Familia, zic, din cine se trage Generalul Victor Atanasie Stănculescu, marele general al Statului Socialist Român; asta ar fi, mai zic, ideea întrebării prime pe care, după aceea, o voi formula pentru carte. Şi, repet, prima surpriză. Victor Atanasie Stănculescu, Generalul Revoluţiei, era, după mamă, nepotul generalului Martac, fost comandant, prin anii ’20, al înzestrării armatei, şi tot după mamă strănepotul colonelului ţarist Maximoff, participant la Războiul de neatârnare a României, decedat în bătălia de la Port Arthur, în războiul ruso-nipon din 1905. Cu acest colonel mi-am dat seama că şi semăna. Tatăl lui Victor Atanasie Stănculescu şi fratele acestuia au fost înalţi ofiţeri regali ai Armatei române. Generalul Stănculescu fusese recrutat în armată de pe şantierul celebru Bumbeşti-Livezeni, fruntaş în muncă, fugit de acasă în urma unei deziluzii amoroase, fiu al unei văduve, membră de partid şi secretar de partid, şi profesoară la un liceu de contabilitate din Braşov.

„D.S.: Nu v-a întrebat nimeni niciodată despre biografia de până la şantier?
V.S.: Nu! Şi biografia era simplă: Mama – profesoară. Tata – mort în 1933!”

Asta era! Iată al doilea argument, atunci, pentru titlul capitolului Fascinanta biografie ascunsă sau dubla biografie.

Eram convins că, deşi pusesem amândoi pe coperta 4 răspunsul: Cenuşa, încă mai exista o dimensiune a personalităţii atât de complexe şi de puternice a primei mari victime a Revoluţiei din ’89.

Mai adaug că, la finalul interviului, m-a rugat să pun la vedere, tot pe coperta 4, acest text:

„Numai morţii sunt eroi! Eu nu am vrut să mor şi de-aia nu sunt erou!
Reţineţi!”*

*P.S.: Când am ajuns la capătul interviului, i-am propus să punem în carte Rechizitoriul procesului de la Timişoara şi Schiţele de portret scrise de el pentru Ion Iliescu, Silviu Brucan, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu, Corneliu Coposu. Sunt în carte.