Fonduri europene, politici de coeziune, investiţii private, programe de guvernare, strategii de dezvoltare, aşa-zise proiecte de ţară - toate sunt o demonstraţie a neputinţei de a depăşi o prăpastie a bunăstării între noi şi Occident şi de a oferi o şansă de trai decent pentru milioane de români.

Această neputinţă cronică are cauze multiple. Există o cultură generalizată a slabei guvernări, a alocării discreţionare de resurse şi a corupţiei din jurul banului public. Dar şi o ideologie păguboasă de laissez faire, a mitului prin care piaţa le aşează pe toate, iar politicile publice şi intervenţionismul economic al statului sunt desuete. Darwinismul economic şi social încă este mantră pentru mulţi intelectuali, profesionişti şi oameni de afaceri. Nu în ultimul rând, a existat şi încă persistă iluzia că integrarea şi banii europeni reprezintă o reţetă automată de succes, un accelerator absolut de dezvoltare, un substitut pentru o politică naţională de succes.

În 100 de ani, nu am reuşit să construim o autostradă care să treacă Carpaţii!

Decalajele de dezvoltare nu sunt doar între regiunile ţării, ci şi în interiorul regiunilor de dezvoltare. Pe lângă Bucureşti-Ilfov, în alte 11 centre urbane se produce peste 75% din PIB, cu doar 28% din totalul populaţiei. Oraşele de rang doi şi cele mici şi mijlocii o duc mai greu decât mediul rural din jurul marilor aglomerări urbane. Decalajele Între Cluj şi Sălaj, Bistriţa şi Maramureş sau între Timişoara şi Mehedinţi sunt la fel de mari ca cele din estul şi sudul României.

În 100 de ani, nu am reuşit să construim o autostradă care să treacă Carpaţii!

Într-un studiu PWC realizat printre şefii de companii la nivel global, în Europa Centrală şi în România, ţara noastră este singura în care absenţa infrastructurilor este pe primul loc ca preocupare pentru mediul de afaceri, înaintea problemelor crescânde de limitare a forţei de muncă, a dificultăţilor de a motiva şi reţine talentul sau a riscurilor geopolitice.

Încercări de a aborda problema decalajelor de dezvoltare au existat şi continuă să existe. Comisarul Corina Creţu a creat un instrument dedicat regiunilor mai puţin dezvoltate, Lagging Regions, pe care Polonia l-a folosit copios, iar noi, evident, aproape de loc. Ministrul Dezvoltării Regionale a promis introducerea bugetării multinuale, se vorbeşte despre rolul noii Bănci de Dezvoltare în mobilizarea de resurse acolo unde costul de intrare pentru capitalul privat este încă prea ridicat, Ministerul de Finanţe are cadru legal pentru prioritizarea investiţiilor publice, legea Parteneriatului Public-Privat încă se află în chinurile facerii, Banca Mondială insistă pentru introducerea de indicatori de performanţă în construcţia şi execuţia bugetară, recomandările de ţară din cadrul Semestrului Economic European abundă în recomandări în aceeaşi direcţie.

Dacă ar exista UN lucru pe care ar trebui să îl facem cu toţii în anul Centenarului, acesta ar trebui să fie în jurul unui legământ solemn, colectiv, realist şi pragmatic pentru reducerea decalajelor de dezvoltare ale ţării.

De unde toată această impotenţă colectivă? Din deprofesionalizarea politicului şi politizarea excesivă a administraţiei? Din teama funcţionarului public de a mai semna vreo hârtie pentru a nu fi înhăţat de DNA? Din lipsa de curaj şi viziune a liderilor noştri? Din lipsa de coeziune şi încredere din societate? Din cinismul şi pragmatismul Europei, tot mai puţin solidară şi absorbită de propriile probleme?

Câte un pic din fiecare, probabil. Însă, dacă ar exista UN lucru pe care ar trebui să îl facem cu toţii în anul Centenarului, acesta ar trebui să fie în jurul unui legământ solemn, colectiv, realist şi pragmatic pentru reducerea decalajelor de dezvoltare ale ţării. Aici ar avea loc atât propunerile partidelor şi ceea se lucrează la Cotroceni pe zona educaţiei sau a demografiei, cât şi contribuţiile valoroase din zona privată, academică şi profesională. Dacă, însă, ai noştri lideri vor continua să vadă doar interesul politic imediat, iar noi toţi vom stărui în gâlceava sterilă şi partizană, sperând că astrele şi zeii geopoliticii vor avea în continuare grijă de destinul nostru naţional, vom putea denumi anul 2018 drept Centenarul Neputinţei.