Numele i-a fost totuşi înscris pe lista Aniversărilor UNESCO de către România. Un simpozion a fost organizat la Paris în luna mai, cu participarea lui Nicolae Balotă, a lui Ion Vartic şi a Martei Petru. O companie de teatru franceză a prezentat tot atunci, în sala de teatru aproape renovată din Chateau Béague, care adăposteşte Ambasada României de la Paris, un spectacol cu o piesă de Matei Vişniec, pe o idee de Ionesco.

Ar fi fost frumos să fi avut o piesă a lui Ionesco însuşi, dar fiica scriitorului, care i-a moştenit drepturile de autor, pune condiţia ca Ionesco să fie considerat scriitor francez. Condiţie care, dat fiind că scriitorul s-a născut la Slatina şi se afla pe lista României de propuneri la UNESCO, nu putea fi respectată cu ocazia Centenarului. Improvizaţia la care am fost siliţi să recurgem a avut succes. Piesa lui Vişniec este foarte interesantă şi, în plus, acţiunea ei se petrece în anii comunismului în România: un regizor vrea să pună în scenă „Cântăreaţa cheală" şi e internat într-un lagăr de muncă.

În apropierea datei aniversare, presa franceză pare să-şi fi adus aminte de un dramaturg prea puţin jucat în ultimele decenii. Cu excepţia spectacolului de la Huchette, care se joacă din 1957 neîntrerupt, doar alte cinci au putut fi văzute din 1992 încoace la Paris şi în alte oraşe. Le putem adăuga spectacolul Teatrului Odeon din Bucureşti, în regia lui Alexandru Dabija, jucat acum doi ani, cu un enorm succes, în sala mare de la UNESCO şi apoi, câteva seri la rând, la Huchette. De altfel, nici în „ţara tatălui" nu se joacă mult Ionesco. Din câte sunt informat, doar două piese ar urma să fie puse în scenă în viitorul apropiat, una la Naţionalul bucureştean, alta la Naţionalul clujean.

Motivele pentru această situaţie diferă de la Franţa la România. În România a contat opoziţia fiicei scriitorului, care declara recent că „exisă semne de recuperare oficială", ceea ce ar putea însemna că embargoul va înceta. (Cât despre „recuperarea oficială", ce ar fi de zis?) În Franţa, lui Ionesco i se reproşează mai multe lucruri: prietenia cu Cioran (se vede, odată în plus, cât rău a făcut cartea Alexandrei Lagniel-Lavastine despre „L'Oubli du Fascisme", prin simpla alăturare pe copertă a numelui lui Ionesco, antifascist, el, de acelea ale lui Cioran şi Eliade; articolele „reacţionare" din „Le Figaro" din anii '70; polemica împotriva lui Brecht (dramaturg foarte în vogă azi la Paris). Mă abţin de la comentarii!