Iar directorul OMS ne anunţă că nu coronavirusul reprezintă cea mai mare ameninţare la adresa umanităţii, ci „lipsa unei conduceri globale” este „o ameninţare mai mare decât epidemia în sine”. Că tot vorbesc unii de moduri elucubrante de a uni punctele şi de teorii ale conspiraţiei vehiculate de la cel mai înalt nivel.

Totul este apocaliptic în mass-media de azi, de la vreme la politică (globală) şi coronavirus. Dacă ne uităm mai atent pe ce spun ştiri, vom vedea că „vremea apocaliptică” înseamnă câteva ploi şi furtuni de vară. Acea „conducere globală salvatoare” nu e decât instrumentalizarea pandemiei pentru a reîncălzi vechea utopie internaţionalistă. Iar „dezastrul total” produs de coronavirus înseamnă o creştere temporară a numărului de cazuri în context de relaxare şi de redeschidere a graniţelor, în condiţiile în care coeficientul R de reproducere a Covid este de fapt în scădere şi considerabil mai mic decât în luna februarie, în România (conform graphs.ro).

Eu unul prefer, la orice oră şi pe orice vreme, vechile apocalipse ale religioşilor. „Apocalipsa” înseamnă, în greceşte, „ridicarea voalului” sau „revelaţie”. Nu înseamnă că „o să murim cu toţii” (eventual în chinuri groaznice), ci înseamnă exact opusul: că o să trăim cu toţii viaţa veşnică – fiecare, ce-i drept, după cum şi-a aşternut. Nu înseamnă să ne ascundem sub pat zilnic din cauza unor pericole mai mult sau mai puţin exagerate – ci înseamnă să ne pregătim în mod curajos pentru a moşteni viaţa veşnică. Nu înseamnă spaimă şi teroare care îmbolnăvesc şi duc la disperare, ci înseamnă bucurie şi speranţă care însănătoşesc şi ne redau plenitudinea interioară. Nu înseamnă teorii elucubrante ale conspiraţiei şi utopii care se dovedesc, toate, criminale, ci înseamnă realism şi punerea speranţelor în planul mântuitor al lui Dumnezeu. Nu înseamnă un mod de existenţă biologică la limita nebuniei, ci înseamnă un mod de viaţă care îşi depăşeşte condiţia şi limitările circumstanţiale, la graniţa imediată a veşniciei. Nu înseamnă, în fine, perpetuarea la nesfârşit a tribulaţiilor şi a iadului pe pământ, ci înseamnă sfârşitul tribulaţiilor şi restaurarea păcii şi armoniei între om, creaţie şi Dumnezeu.

Dacă este să aleg între cele două apocalipse ale zilelor noastre, eu unul voi refuza să trăiesc în fiecare zi la limita fricii, disperării şi chiar a nebuniei. Şi voi alege bucuria, raţiunea şi speranţa ca moduri de fiinţare. Având în minte, mereu, cuvintele lui C.S. Lewis: „E greu ca un ou să se transforme în pasăre. Este mult mai greu ca un ou să înveţe să zboare în timp ce rămâne la stadiul de ou. Noi suntem, în prezent, precum ouăle. Şi nu putem să rămânem, la nesfârşit, nişte ouă comune şi decente. Fie spargem găoacea şi ieşim din ou, fie, mai devreme sau mai târziu, putrezim şi devenim ouă stricate.”