Cei 30.000 de Ceauşescu

La începutul anilor 1990, un prieten a remarcat, în mod profetic, faptul că „principala problemă a României nu e că l-ar fi avut pe Ceauşescu, ci că mai are alţi 30.000 de Ceauşescu“.

Am avut nenumărate ocazii de-a invoca această afirmaţie, când am asistat la demonstraţii ale valorilor democratice, slab internalizate în rândul personalităţilor marcante din guvern, din opoziţia extra-parlamentară şi, cel mai dezamăgitor, în rândul „societăţii civile“ din România. 

Fenomenul este, probabil, ceva mai ofensator în domeniul mass-media şi-n cel al libertăţii de exprimare, acolo unde obligaţia voltariană ‒ „Nu sunt de acord cu ceea ce spui, dar voi apăra până la moarte dreptul tău de-a o spune“* ‒ a fost adesea înlocuită de creanţe la adresa monopolului de adevăr. Ca american, am fost crescut în spiritul idealului de „piaţă a ideilor“, în care opiniile în contradictoriu sunt permise, iar confruntările de acest tip „stau sau cad“ pe baza meritelor proprii. O „piaţă“ în care, pentru a-l cita din nou pe Voltaire, era de aşteptat să „gândeşti pentru tine şi să le laşi şi altora acest privilegiu“. (06/02/1770)

Recent, episodul cu numărul zece al documentarului „Moştenirea clandestină“, bazat pe cărţile scrise de mine „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni: Războiul clandestin al blocului sovietic împotriva României“ (2011) şi „Cei dintâi vor fi cei din urmă: România şi sfârşitul Războiului rece“ (2013), a fost brusc întrerupt, în mijlocul emisiei, şi scos din grila de programe de către directorul televiziunii naţionale, Stelian Tănase, fiindcă dumnealui l-a considerat „propagandă comunistă“.Domnul Tănase nu a elaborat şi-o explicaţie care să-i fundamenteze afirmaţia cu privire la această „propagandă comunistă“, dar probabil n-au fost aceleaşi motive pentru care cărţile mele au primit recenzii favorabile din partea istoricilor americani şi europeni (vezi Keith Hitchens în „Southeastern Europe“ şi Dennis Deletant în „Slavic and East European Studies“), fie au fost folosite de instituţii precum National Intelligence University, din Statele Unite.

În loc de o echidistanţă cerută de o televiziune publică, domnul Tănase şi-a impus agenda politică personală. Şi a luat asupra sa să se asigure că o opinia alternativă nu este auzită, în ciuda ratingurilor ridicate şi premiilor profesioniste câştigate de serialul documentar.

Insistenţa domnului Tănase pe monopolul său de adevăr este doar un exemplu minor, în lunga şi tragica istorie a eforturilor dictatoriale de-a elimina adevăruri istorice care nu-i convin şi a le înlocui cu unele care să susţină obiectivele şi capriciile respectivilor dictatori. Aşa cum a observat filozoful politic de origine iugoslavă, Svetozar Stoianovici, sub comunism, „singura certitudine absolută este viitorul, deoarece trecutul este în continuă schimbare.“ (Praxis, 3-4, 1972: 375)

Mentalitatea demonstrată de d-l. Tănase, că istoria este numai o funcţie de ideologie şi de interes, nu este numai nefericită în implicaţiile sale pentru democraţie şi libertatea cuvântului, ci este şi fundamental greşită în ce priveşte metodologia istorică. De fapt, există o bază cu dovezi solide pe care este scrisă istoria reală. Iar datorită acestei baze cele mai bune istorisiri au trecut cu brio testul timpului şi pe cel al schimbărilor de regim.

Aceasta nu este în nici într-un caz prima dată când istoria românească a ajuns să fie atacată. Într-adevăr, s-ar putea argumenta că a fost o realitate semi-permanentă. Între cele două războaie mondiale, URSS-ul a menţinut o ofensivă totalitară, în eforturile sale de a rescrie trecutul, şi a descris Regatul României ca pe-o necruţătoare „tabără armată şi agresivă“, dar şi ca „cea mai sălbatică monarhie din Europa“, asupra căreia Uniunea Sovietică a trebuit să intervină, din punct de vedere militar, pentru binele întregii omeniri. În cea mai elocventă demonstraţie a patologiei sociale ‒ cunoscută ca „a da vina pe victimă“ ‒ forţele sovietice au invadat şi ocupat atunci teritorii precum Basarabia, nordul Bucuvinei şi Ţinutul Herţa, timp în care propaganda de la Moscova eticheta România ca „agresor“. 

Noile autorităţi comuniste au ordonat arderi masive de cărţi, după cum se poate regăsi consemnat în mai multe ediţii ale volumului „Publicaţiile interzise“ (1947). Printre categoriile de cărţi ce urmau să fie distruse se aflau toate manualele şcolare tipărite înainte de 1947, toate lucrările semnate de Winston Churchill, Charles De Gaulle, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Nicolae Iorga, dar şi volume scrise de membrii familiei regale. Sute de lucrări interzise au fost trecute, în ordine alfabetică, pe listă pentru a fi distruse (de exemplu: 621 de cărţi ale căror titluri încep cu litera „M“ sau 741 care încep cu „S“). Potrivit volumului „Publicaţiile interzise“ (1947: 5):

„În acţiunea ei criminală de a menţine cu orice preţ poporul în ignoranţă şi obscurantism, reacţiunea a folosit toate mijloacele care puteau să o ajute la aceasta. Ea încerca să propage o ideologie imperialistă în toate straturile sociale, pentru ca în pregătirile ce se făceau în vederea războiului de jaf şi cotropire împotriva Uniunii Sovietice, masele muncitoare trebuiau înşelate, iar adevărul adevărat ascuns sub masca, pe care burghezo-moşierimea o dorea cât mai puţin transparentă, a minciunii.“

Istoriografia românească, imposibil de distins anterior de cea a restului Europei, a fost etichetată de acum înainte ca fiind „imperialistă“ şi de „propagandă burgheză“. Istoriografia stalinistă, bazată pe clasă, care a înlocuit-o pe cea dinainte de comunism, descrie conducerea României ca fiind necruţător de represivă şi agresivă; politica românească ca pe una de expansiune constantă pe teritoriul altora, şi fiecare regim românesc lipsit de orice atribute constructive sau pozitive.   

Toate acestea s-au schimbat la începutul anilor 1960, când oficialii sovietici au început să atace istoriografia românească nou-documentată sub Gheorghiu-Dej, cea care excludea considerentele de „clasă“ şi perceptele marxist-leniniste.

În consecinţă, şcoala sovietică de gândire istorică era de părere că niciun conducător român nu a reprezentat vreodată altceva decât o pacoste asupra peisajului politic, o demonstraţie a eşecului în ceea ce priveşte civilizaţia. Problema de bază, aşa cum a descris-o Moscova, a fost „similitudinea sau identitatea opiniilor moderne din România, cu aprecierile istoriografiei burgheze occidentale“. (Vezi documentele 1, 11, 14, 17 şi 24 de aici). 

Calitatea istoriografiei româneşti serioase de la mijlocul anilor 60 şi până în anii 80 a impresionat comunitatea globală de istorici profesionişti, astfel încât aceştia au ales România pentru a deţine presedinţia de cinci ani a instituţiei sale cele mai prestigioase, Comitetul Internaţional a Ştiinţelor Istorice (1980-1985). România a fost singura ţară a blocului sovietic căreia i s-a acordat o asemenea onoare, în timpul Războiului Rece. Deşi Moscova a găzduit Congresul în 1970, a făcut asta ca urmare a influenţei sale politice şi nu pentru că ar fi avut vreo istoriografie superioară, care a rămas strâns legată de dogmele ideologiei comuniste.

Interesant, la fel ca şi acuzaţiile sovietice precedente de „falsificare“ şi de „propagandă imperialistă“, referinţele contemporane la aceste realităţi – de la profesionalismul respectabil al istoriografiei româneşti de după 1962 şi mai ales de la  rolul constructiv al României ca un actor de stat în politică internaţională – continuă să fie etichetate ca fiind „false“ şi, ironic, ca „propagandă comunistă“. Având în vedere caracterizarea dezinformată a lui Stelian Tănase asupra muncii mele, ca fiind propagandă comunistă sau de securitate, s-ar părea că agenda sa include rescrierea istoriei româneşti de-a lungul liniilor ideologice.

Domnul Tănase pare că este de părere că cel mai bun mod de a face faţă scandalului pe care păcatele sale l-au adus asupra sa şi asupra TVR-ului este de a monta un atac ad hominem (atac la persoană) împotriva lui Larry Watts (aka blamarea victimei). Ceea ce mă întristează este faptul că a atras pe cineva, Michael Shafir, pe care odată îl consideram dedicat idealurilor de transparenţă şi dezbatere academică. Şi că domnul Shafir apoi a decis să folosească tactici de aluzii din umbră şi atacuri ad hominem, caracteristici ce aparţin mai degrabă Securităţii şi dezinformării sovietice.

Potrivit „apărării“ lui Shafir pentru acuzaţiile lui Tănase:

Apartenenţa lui Larry Watts la cercurile securiste nu este un secret pentru nimeni şi (în afara de el însuşi) nu este negată de nimeni. Cel puţin nu în mod credibil. Nu mai reiau aici numeroasele indicii bazate pe neobişnuitul său traseu „ştiinţific“ din România. Lucrurile sunt bine cunoscute, începând cu autorecrutarea domniei sale printre sprijinitorii reabilitării Mareşalului Antonescu, alături de Iosif Constantin Drăgan, în anii ’80…

Astfel, Shafir argumentează că transgresiunile lui Tănase sunt neimportante pentru că Larry Watts, chipurile, are relaţii dubioase. Şi deci nu este nevoie să demonstreze vreo legătură particulară pentru că legătura acuzată a lui Watts cu Securitatea „nu este un secret pentru nimeni“. Mai departe, putem ignora faptul că Watts neagă acuzaţiile, pentru că „nimeni (altcineva) nu neagă“ legăturile în cauză. Faptul că nimeni din afara cercului lui Tănase, Tismăneanu, Pacepa şi, evident, Shafir nu sugerează o asemenea afiliere este un fapt minor. Construindu-şi cazul, d-l. Shafir pretinde ca „dovadă“ a afilierii mele cu Securitatea „numeroase indicaţii bazate pe neobişnuitele călătorii «ştiinţifice» (ale lui Watts) în România“.

Aparent, exemple specifice ale „numeroaselor indicaţii“ sunt împărtăşite numai între illuminati. Or, urmând logica d-lui Shafir, ele nu trebuie să fie făcute explicite întrucât nu sunt „un secret pentru nimeni“. De fapt, toate vizitele mele în România înainte de 1990 au fost făcute pe baza unor granturi şi burse de cercetare finanţate de guvernul sau Congresul SUA ‒ burse National Resource (FLAS), granturi IREX şi burse Fulbright. Şi din 1984 până în 1990, eu am muncit sub contract pentru guvernul SUA, făcând cercetare la Woodrow Wilson Center sau la Universitatea Denver, muncind în calitate de consultant la Corporaţia RAND, incluzând o perioadă de cinci luni în URSS în 1988 finanţată de RAND sau predând ca profesor (visiting professor) invitat la Universitatea din Washington, Seattle.

E clar, însă, că toate aceste lucruri trebuie să fi fost numai un paravan. Nu contează că eu pot documenta unde am fost, ce am făcut şi pe banii cui am făcut-o. Şi faptul că documentele oficiale care demonstrează asta sunt relativ uşor de urmărit în Statele Unite este neimportant. O asemenea transparenţă trebuie evitată cu orice preţ dacă este ca insinuările şi dezinformarea să funcţioneze cum trebuie.

În fine, Shafir pretinde că eu m-am recrutat pe mine însumi într-un grup „sprijinind reabilitarea Mareşalului Antonescu, alături de Iosif Constantin Drăgan“. Nu am făcut nimic de felul acesta. Nu m-am întâlnit niciodată, nu am comunicat şi nu am colaborat cu d-l. Drăgan. Mai departe, teza mea la Universitatea din Washington s-a ocupat de schimbarea de regim de la Regele Carol al II-lea până la Mareşalul Antonescu în 1940. Principala descoperire a tezei – că Regele a invitat misiunea militară germană şi a inclus România în Axa germană cu mult înainte ca Antonescu să preia puterea – a fost pe deplin validată de dezvăluirile din arhive de după 1989.

E interesant că, cu o zi înainte de atacul Tanase/Shafir asupra persoanei mele şi a muncii mele, perspectiva Securităţii nereformate în ce priveşte, aşa-numitele mele „ţeluri întunecate“ şi „legături dubioase“, a fost prezentată online de colonel Filip Teodorescu, fost ofiţer de Securitate şi în prezent capul asociaţiei veteranilor (1:23min):

„Larry Watts (...) a fost în atenţia contraspionajului român şi s-a stabilit - nu vreau să fac deconspirări aici - dar, să nu-l mai luăm în braţe. Cei care vor să-l ia în braţe. Eu, unul, nu-l iau că-l ştiu. Ştiu ce a făcut, ştiu de ce a fost aici, ştiu ce face şi acum şi care au fost motivaţiile acţiunilor sale insistente din '81 şi e şi acum aici.

Poate în alt cadru o să putem aborda mai profesional şi acest lucru. (...) E un talent: laudă-i întâi pe români, (...) dar la urmă ne dă şi ce nu ne place. Şi lovitura. Şi-a pregătit-o. Aşa este, este un profesionist al informaţiei.“

Astfel, aşa-zisa „societate civilă“ reprezentată de Tănase şi Shafir ne va marginaliza pe mine şi munca mea din cauza presupuselor legături cu Securitatea. Şi Securitatea doreşte acelaşi lucru din cauza presupuselor legături pe care le-aş avea cu serviciile secrete americane. Suspansul mă omoară. Eu, unul, nu pot aştepta ca Tănase, Shafir sau Teodorescu să ofere o explicaţie credibilă despre care sunt cu adevărat scopurile mele ascunse; pentru cine, în cele din urmă, de fapt lucrez; şi cum munca mea în rezolvarea tensiunilor etnice, stabilirea controlului democratic asupra forţelor armate şi serviciilor secrete, şi obţinerea intrării României în NATO au servit „obiectivelor mele ascunse“ pe care ei le pretind.

Dar destul despre mine.

Acţiunile Directorului TVR, Stelian Tănase, în a întrerupe arbitrar „Moştenirea clandestină“ în mijlocul difuzării din cauza opiniilor lui personale, sunt tulburătoare, în special dat fiind faptul că el are reputaţia de a fi un lider reprezentativ al „societăţii civile“. Continua lui lipsă de regret sugerează că rămâne inconştient de importanţa şi necuviinţa acţiunilor sale. Şi preferinţa lui de a evita responsabilitatea şi a de a da vina pe orice altceva sugerează că acesta nu va fi ultimul asemenea incident câtă vreme el este – şi ci care gândesc ca el -  la conducerea televiziunii publice româneşti. Separat şi împreună, aceste acţiuni trădează o mentalitate mai compatibilă cu dictatura decât cu democraţia.

De la iniţiala sa abatere, domnul Tănase a încercat mai mult să-şi justifice nerespectarea Constituţiei României şi a regulilor televiziunii publice româneşti repetând afirmaţia că programul cenzurat a fost „o propaganda a Securităţii“ interzisă de lege. Se pare că domnul Tănase consideră că probele şi opiniile cu care el nu este de acord ar trebui reprimate.  

Pe de o parte, d-l. Tănase arată o profundă lipsă de respect pentru libertatea cuvântului şi dezbaterea publică, ca de asemenea raza şi limitele autorităţii poziţiei lui la acest moment. Pe de altă parte, el etichetează ca „propagandă“ aserţiuni şi interpretări care nu numai că sunt bine documentate, dar a căror documentare poate fi verificată direct online pe site-uri multiple cu arhive găzduite de instituţii respectate în Statele Unite şi Europa.

Pentru tratarea postului de televiziune publică a României, precum proprietatea lui privată, condusă de moftul lui, şi pentru demonstrarea unei desconsiderări capricioase faţă de principiile democratice, regulamente instituţionale şi adevăr istoric, d-l. Tănase şi-a câştigat un loc proeminent între cei 30.000.

*Voltaire, de fapt, a spus: „Detest ceea ce scrii, dar mi-aş da viaţa pentru ca tu să poţi scrie în continuare“.