Un reclamant poate pierde la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea) din două mari categorii de motive:

1. Nu a respectat anumite condiţii de formă/procedură privind cererea formulată. În aceste situaţii, cererea reclamantului va fi respinsă ca inadmisibilă. De exemplu: nu a epuizat căile interne de atac; nu a respectat termenul de 6 luni pentru sesizarea Curţii; nu a suferit un prejudiciu important (caz mai nou de inadmisibilitate); susţinerile din cerere sunt în mod vădit neîntemeiate ori abuzive. Inadmisibilitatea se dispune printr-o decizie motivată a Curţii.

2. A respectat condiţiile de formă/procedură pentru sesizarea Curţii, situaţie în care Curtea a trecut la examinarea pe fond a susţinerilor reclamantului privind încălcarea unor drepturi, după care a stabilit că reclamantul nu are dreptate şi, în consecinţă, a dispus respingerea cererii ca neîntemeiată. Respingerea cererii ca neîntemeiată se dispune printr-o hotărâre motivată a Curţii.

Desigur, un reclamant poate să şi câştige la Curte (atunci, Curtea pronunţă o hotărâre, nu o decizie). Dar, obiectul prezentului articol se referă la situaţiile când reclamantul pierde pe motiv că a formulat o cerere inadmisibilă.

Hotărârile Curţii se comunică întotdeauna reclamanţilor, dar pentru deciziile de inadmisibilitate ale Curţii regula este că ele nu se comunică reclamanţilor, care vor primi, în loc de copia deciziei, doar o scrisoare de informare. Aşa se prevede în Regulamentul Curţii[1] (“Rules of Court”). În practică, în scrisoarea de informare nu se indică vreun motiv concret al respingerii cererii, ci doar se face trimitere, generic, chiar evaziv, la nerespectarea prevederilor art. 34 şi 35 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Convenţia). Şi atât. Un fel de “pa şi pusi”, n-ai avut noroc…

Deoarece nu primesc o copie a deciziei de inadmisibilitate, reclamanţii care pierd la Curte prin declararea ca inadmisibilă a cererii se confruntă cu o problemă destul de serioasă: nu pot cunoaşte care au fost motivele concrete ale respingerii cererii lor, adică nu pot cunoaşte care au fost greşelile pe care le-au făcut în acea speţă şi care au dus la pierderea cauzei.

Comunicarea, chiar succintă, a motivelor concrete care au dus la inadmisibilitatea cerereii respective, nu ar fi avut doar rolul de satisfacere a unei curiozităţi (pâna la urmă, justificată) a reclamanţilor, ci ar fi avut şi o importanţă practică: cunoscând ce greşeli au făcut, reclamanţii puteau evita repetarea acestor greşeli în cererile viitoare.

Este adevarat că în cazul deciziilor de inadmisibilitate care nu se comunică părţilor, Curtea are obligaţia ca, periodic, să facă publice informaţii cu caracter general privind aceste decizii (regula 33 pct. 5 din Regulament). Dar, această prezentare cu caracter general nu ajută reclamanţii să înţeleagă care au fost greşelile de procedură pe care le-au comis în cazul concret al fiecărei cereri. Este utilă o astfel de prezentare generală, dar ea nu ar trebui să înlocuiască, ci să completeze comunicarea către reclamanţi a copiilor de pe deciziile de inadmisibilitate.

S-au mai scris articole pe tema necomunicării deciziilor de inadmisibilitate, în care s-a exprimat şi ipoteza că la Curte se motivează numai hotărârile, nu şi deciziile de inadmisibilitate.

În realitate, potrivit art. 45 par. 1 din Convenţie, orice hotărâre şi decizie care declară cererile admisibile sau inadmisibile trebuie să fie motivată de Curte. Deci, potrivit art. 45 par. 1 din Convenţie, Curtea are obligaţia să-şi motiveze deciziile de inadmisibilitate. Şi sunt convins că le motivează.

Pentru că a fost asaltată de valuri de cereri, Curtea a încercat, prin Regulament, adoptarea unor soluţii practice de degrevare, de simplificare a activităţii sale. Regulamentul Curţii nu putea, însă, să prevadă că deciziile de inadmisibilitate nu se motivează, pentru că asta ar fi contravenit Convenţiei, care stipulează expres în art. 45 par. 1 că orice hotărâre sau decizie trebuie să fie motivată. Iar Convenţia este mai “tare” decât Regulamentul.

În această situaţie, pentru a nu contraveni Convenţiei, dar, în acelaşi timp, şi pentru a degreva oarecum Curtea, în Regulament s-a prevăzut că anumite decizii de inadmisibilitate nu mai trebuie să fie comunicate părţilor, care vor fi doar înştiinţate printr-o scrisoare cu privire la soluţia de respingere a cererii. Deci, şi aceste decizii de inadmisibilitate trebuie motivate, numai că nu sunt comunicate. Nici la solicitarea  expresă a reclamanţilor.

S-ar pune, însă, o întrebare ce ţine de logica simplă: dacă, totuşi, Curtea îşi motivează deciziile de inadmisibilitate, ceea ce nu poate fi pus la îndoială pentru că această obligaţie este prevăzută expres în art. 45 par. 1 din Convenţie, nu e mai practic şi chiar mai simplu ca reclamantului să i se comunice o copie de pe această decizie motivată, în loc să se redacteze şi să i se trimită un act nou, adică o scrisoare de informare cu privire la soluţia dispusă?

Curtea tot va trimite un plic reclamantului pentru a-i comunica soluţia, deci la Curte tot se fac cheltuieli pentru corespondenţă. De ce în acel plic nu se pune o copie a deciziei de inadmisibilitate, care, teoretic, există şi este motivată, ci altceva, o scrisoare de informare?

O astfel de practică, de a înlocui comunicarea copiei unei decizii (care, fizic, există) cu trimiterea unei scrisori de informare, poate stârni unele suspiciuni rezonabile în legătură cu decizia de inadmisibilitate ţinută “la secret”. De exemplu, pot apărea întrebări de genul: în realitate, deciziile de inadmisibilitate chiar sunt motivate corespunzător, adică în ele se explică, prin raportare la datele concrete ale cazului, care sunt temeiurile de fapt şi de drept care justifică soluţia respectivă? Sau motivarea deciziei de inadmisibilitate este la fel de vagă şi neaplicată la cazul concret precum conţinutul extrem de evaziv al scrisorii de informare? Enigmă, taină şi mister, toate la un loc. N-ar strica nişte lămuriri publice, pe tema asta, chiar de la Curte.

P.S. Hai să zicem că ne putem obişnui până la urmă şi cu ideea de a nu li se comunica reclamanţilor deciziile de inadmisibilitate. Doar ne-am obişnuit, de atâta vreme, să fim cuminţi şi neînsemnaţi. Dar, cel puţin, Curtea ar putea să prevadă în Regulament un conţinut minimal de informaţii concrete pe care trebuie să-l aibă “scrisoarea de informare” care se trimite în locul copiei deciziei. Măcar în 2-3 rânduri, în acea scrisoare, să i se explice reclamantului care sunt greşelile concrete de procedură/admisibilitate pe care le-a comis în cererea respectivă. Şi asta o fi prea mult?

 

text de Dan Mihai   

Dan Mihai este jurist şi membru al Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki din anul 2001. Domeniile de expertiză: legislaţie penală, transparenţă decizională, acces la informaţiile de interes public, libertate de exprimare.  

Mai multe despre regulamentele CEDO şi cum vă puteţi adresa Curţii găsiţi pe site-ul drepturicivile.ro



[1] Deciziile de inadmisibilitate pronunţate de judecătorul unic nu se comunică reclamantului în nicio situaţie, iar deciziile completului de 3 judecatori, de regulă, nu se comunică reclamantului; cu titlu de excepţie, se comunică deciziile completului de 3 judecători numai când acesta dispune în mod expres comunicarea (practic, foarte rar). In acest sens, regula 33 pct.4, regula 52A pct. 1 şi regula 53 pct. 5 din Regulamentul Curţii.

Dacă o cerere este în mod vădit inadmisibilă (inadmisibilitatea rezultă clar din chiar cuprinsul cererii), decizia de inadmisibilitate este pronunţată de judecătorul unic (complet de judecată al Curţii format dintr-un singur judecător). Dacă nu e un caz vădit de inadmisibilitate, ci unul care necesită discuţii şi informaţii/verificări suplimentare, asupra inadmisibilităţii se pronunţă un complet al Curţii format din 3 judecători.