Ceauşescu&poporul

Când un lider aruncă societăţii ciozvârta legăturii lui cu poporul, e clar că ceva e şubred.

La Congresul al XIV-lea al PCR, Ceauşescu ţine un discurs de cinci ore, ovaţionat în picioare de 67 de ori de cei 3.308 delegaţi. El respinge situaţia creată în Europa de Est, unde, rând pe rând, regimurile comuniste se prăbuşeau ca nişte piese de domino.  Gorbaciov şi Bush se pregăteau să se întâlnească la Malta. Nu, cum credea Ceauşescu, să-i ia capul - era o piesă prea mică în acest angrenaj -, ci ca să discute situaţia critică din Germania, unde se punea chestiunea reunificării. Provocarea consta în a trece prin acest pasaj istoric turbulent fără să se intre într-o perioadă de haos, imprevizibilă şi aducătoare de mari incertitudini. Menţinerea „prăbuşirii regimurilor comuniste" şi amenajarea „noii ordini" erau grija liderilor celor două supraputeri. Numai Ceauşescu părea că trăieşte în altă epocă, în cu totul altă lume. Părea că nu vede şi nu aude că piesa de teatru în care jucase, şi care-l făcuse mare, ajunsese la ultimul act. Fără Războiul Rece, fără căderea României în sfera de influenţă a URSS, fără prezenţa Armatei Roşii în inima Europei, un personaj ca el,

semianalfabet, fără meserie, nu ar fi ajuns şef de stat. Ar fi rămas un umil lumpenproletar printr-o mahala a Bucureştiului. Această împrejurare îi scăpa. Credea sincer că se afla acolo sus, ca jupân a 22 de milioane de oameni, datorită geniului său carpatin, „patriotismului fierbinte" şi faptului că îl iubeau „masele largi populare". A trăit cu iluzia asta până de Crăciun 1989, când a fost făcut sită de un pluton de execuţie, după ce fusese înlăturat de la putere de revoluţie şi părăsit urgent de toţi ai lui. Contactul cu realitatea a fost pentru dictator extrem de dur.

Halucinaţia s-a văzut în discursul său de la congres, unde avertizează asupra „pericolelor capitalismului" caracterizat prin „şomaj, oameni fără locuinţe, analfabetism, la asta se mai adaugă crima şi drogurile..." Denunţă pactul Ribbentrop-Molotov, într-un efort de a mobiliza în favoarea lui opinia publică. Prezintă finalizarea plăţii datoriei externe în acel an, 1989, ca pe un mare succes, care ar „pune capăt unei lungi perioade de depedenţă de monopolurile străine şi de capitalul străin". Nu spune nimic despre prăbuşirea regimurilor comuniste, dar aminteşte insistent despre „perioada de înflorire pe care o cunoaşte România", într-o vreme când se demolau zeci de sate, centrele istorice ale multor oraşe fuseseră distruse, când nici bisericile nu aveau o soartă mai bună. În case era frig. Alimentelele erau raţionalizate, se dădeau pe cartelă, la 45 de ani de la încheierea războiului. Ca orice politician îşi laudă marfa. Într-o regie pregătită minuţios, congresul îl realege în unanimitate pe Nicolae Ceauşescu secretar general al PCR, cum era de aşteptat.

Transmisia televizată îl arată în Piaţa Palatului, după congres, păzit de Securitate şi Armată, înconjurat de ansambluri folclorice, de rude şi acoliţi. Ceauşescu, ca orice politician care pierde puterea, face un apel la popor. El vrea să dea impresia legăturii sale cu „masele", pe care le-ar reprezenta mai bine ca oricine. A rămas doar el cu poporul. Când un lider aruncă societăţii ciozvârta legăturii lui cu poporul, e clar că ceva e şubred. Este ultima resursă utilizabilă, ultima carte pe care poate să o joace. A jucat-o în 22 decembrie, în balconul clădirii CC al PCR, când se adresează unei mulţimi complet înstrăinate de „marele lider mondial". Numărătoarea inversă începuse chiar de când delegaţii la congres îl aplaudau frenetic.