Ceauşescu, de Crăciun, este porcul cel mai bun!

Sfârşitul barbar rezervat lui Muammar Gaddafi o fi, poate, justificat politic, dar din punct de vedere uman nu are nimic de-a face cu civilizaţia secolului XXI.

Nici măcar raţiunile militare nu pot fi invocate, întrucât atrocităţile cărora le-a căzut victimă omul Gaddafi au fost comise într-un moment în care acesta nu mai avea nicio putere. De aici rezultă o inevitabilă paralelă cu Ceauşescu al nostru.

Pe 20 octombrie 2011, Gaddafi implora milă într-un cor de nebuni. Plin de sânge pe cap şi pe gât, el semăna cu misionarii europeni care erau duşi la locul de sacrificiu în uralele, dansurile şi chiotele băştinaşilor. În asemenea momente, nimeni nu-l mai aude pe condamnat. Toţi sunt surzi şi orbi, pentru că toţi simt aripa morţii. Mirosul de sânge îi transformă în fiare.

Pe 25 decembrie 1989, Ceauşescu era legat la mâini şi împins spre zidul unei execuţii păgâne, în sfânta zi de Crăciun. Câteva sute de militari asistau la ritual hipnotizaţi. Mulţi dintre ei simţeau bucuria libienilor de azi. Bombardamentul mediatic îi năucise, aveau senzaţia că moşuleţul legat la mâini este un monstru care mănâncă la micul dejun carne de om şi împuşcă la prânz 60.000 de români. Erau, ca noi toţi de altfel, cobaii unui iureş propagandistic încununat cu o lozincă blasfemică, dar care atunci ni se părea izbăvitoare: „Ceauşescu, de Crăciun, este porcul cel mai bun!". Semn că ziua execuţiei, 25 decembrie, nu a fost aleasă întâmplător.

În ambele situaţii, condamnaţii cereau milă. Gaddafi chiar îşi implora călăii să-i cruţe viaţa. Ceauşescu se ţinea tare, dar privirea sa era cea a unui om nedumerit: chiar asta merit eu după tot ce am făcut pentru ţara asta? Personaj tragic, era intrigat de acuzaţiile mincinoase care-i erau aduse; el, cel obişnuit doar cu laude mincinoase...

Pe hoţ nu-l laşi fără mână -harşt, cu barda, în uralele mulţimii -, ci îl arestezi, îl judeci şi-l condamni. Unui violator nu-i tai mădularul şi nici nu-i bagi un băţ în fund, ci îl arestezi, îl judeci şi-l condamni. Pe ucigaş nu-l linşezi, ci îl arestezi, îl judeci şi-l condamni. Pe viaţă, dacă e cazul. La moarte, dacă permite legea.

Ceauşescu şi Gaddafi sunt exemple că se poate şi exact pe dos. La fel s-a întâmplat, în trecut, cu Mussolini, cu Che Guevara ori cu familia ultimului ţar rus. Execuţii sumare, fără proces, fără remuşcări şi fără Dumnezeu. Sfârşituri infernale pentru oameni infernali. Şi multă umilinţă, dată de faptul că ucigaşii sunt nişte brute anonime. Nici măcar un pluton de execuţie cum se cuvine... Crezându-se lei, condamnaţii sunt aruncaţi la câini.

„Revoluţia libiană" ne lămureşte o dată în plus cum au stat lucrurile în România anului 1989. Ca să-l dea jos pe Gaddafi a fost nevoie de trupele câtorva mari puteri ale lumii, iar pentru a-l doborî pe Ceauşescu au fost suficienţi câţiva români cu braţele goale? Aşa, spontan, fără nicio organizare şi fără complicitatea unui sistem militar care - de voie, de nevoie - trebuia convins să-l abandoneze pe dictator?

Libienii n-au putut face singuri o revoluţie anti-Gaddafi, dar noi am făcut una spontană şi fără regie străină? Doar proştii şi complotiştii pot susţine o asemenea aberaţie. Marile puteri nu doar că s-au implicat, dar au gândit totul de la cap la coadă, iar pe noi, românii, ne-au folosit pe post de figuranţi. Entuziaşti, dar figuranţi.

Dar despre asta, în ziarul de mâine. 

Grigore Cartianu este redactor-şef "Adevărul".