Cea mai urâtă faţă a presei

Politica a început să mă intereseze de mic. Născut şi crescut într-o familie care i-a dispreţuit întotdeauna pe comunişti şi pe continuatorii lor politici (adică actualul PSD), citeam atunci ziarele la care erau abonaţi părinţii mei: România Liberă şi Academia Caţavencu.

La vremea respectivă (a doua jumătate a anilor `90, dar şi începutul anilor 2000), cele două se numărau printre puţinele vârfuri de lance împotriva dominaţiei partidului-mamut neocomunist PDSR, transformat ulterior în PSD. Şi atunci, ca şi acum, continuatorul PCR, mereu cu reflexe de partid-stat, îşi propusese să instaureze un control total asupra tuturor instituţiilor din România şi să închidă gura tuturor organelor de presă care aveau îndrăzneala să facă dezvăluiri despre jaful sistematic la care era supusă ţara.

Pe vremea aceea, România Liberă era cu adevărat liberă. Reportajele şi anchetele jurnalistice curgeau, iar editorialele tăioase demascau făţiş abuzurile lui Iliescu, Năstase, Dan Ioan Popescu sau Miron Mitrea. Una dintre semnatarele articolelor de opinie era Alina Mungiu-Pippidi, a cărei critică era mereu însoţită de o impecabilă argumentaţie. Academia Caţavencu, săptămânal de satiră cunoscut pentru calitatea umorului său, era foarte apreciat şi din alt motiv de cititorii săi (“la fel de inteligenţi ca noi”, după cum spunea sloganul publicaţiei), şi anume pentru calitatea excepţională a investigaţiilor. De fapt, nu cred că vreun cotidian al vremii a scos la iveală mai multe afaceri subterane ale politicienilor, contracte publice cu dedicaţie sau privatizări dubioase decât Academia Caţavencu. Nimeni nu ştia care era secretul „caţavencilor“ – cum reuşeau ei să afle informaţii atât sensibile şi să ajungă în cercurile atât de înalte ale Puterii? S-au făcut multe speculaţii cu privire la asta, unele dintre acestea acreditând scenariul unor legături ale unora dintre jurnaliştii Academiei Caţavencu cu foste sau actuale servicii de informaţii. Faptul că fostul şef al Departamentului de Investigaţii de la „Academia Caţavencu“, Cornel Ivanciuc, a fost deconspirat ulterior drept colaborator al fostei Securităţi (existând şi o sentinţă definitivă în acest sens), a dat cu siguranţă apă la moară adepţilor acestei teorii. Personal, nici nu resping, nici nu o aprob, pentru că nu am suficiente date în acest sens.

Revenind în zilele noastre, nu pot să nu pun în balanţă actuala orientare, dar şi relevanţă a celor două publicaţii cu cele de atunci. Cu siguranţă, atunci, România Liberă şi Caţavencii erau poate cele mai credibile şi îndârjite publicaţii în lupta cu PSD şi cu corupţia pe care o patrona. Astăzi, România Liberă îl are drept director editorial pe propagandistul rusofil anti-occidental Iulian Capsali. Alina Mungiu Pippidi nu mai semnează nicio rubrică în ziar, dar scrie pe blogul personal texte batjocoritoare şi pline de ură la adresa românilor plecaţi în străinătate care vin să protesteze în România. Cât despre Academia Caţavencu, din publicaţia de atunci au reieşit trei reviste: una care îi păstrează doar numele şi altele două în care se regăsesc foştii membri ai redacţiei, Kamikaze şi Caţavencii. Redacţia celei din urmă are în componenţă şi azi câţiva dintre membri cu vechime,  care semnau rubrici diverse în Academia Caţavencu „pe stil vechi“: Mircea Dinescu, Doru Buşcu sau Patrick Andre de Hillerin. Cei trei scriu acum aproape zilnic la Caţavencii despre „ororile“ de care s-ar face vinovaţi Iohannis, Kovesi sau protestatarii #rezist, acreditând teoria „statului paralel“, pe un ton ironic, superior, diferit faţă de istericalele disperate de la Antena 3 sau România TV, dar, în definitiv, situându-se de aceeaşi parte a baricadei. Am renunţat de ani buni să mai citesc Caţavencii şi ca mine au făcut-o toţi cititorii lor (la fel de inteligenţi ca ei, desigur) pe care îi cunoşteam. Azi, relevanţa acestei publicaţii, atât în offline, cât şi în online, e insignifiantă.

Nu pot totuşi să nu mă întreb ce s-a întâmplat cu aceşti oameni. Cum au ajuns să devină din (aparent) convinşi şi convingători luptători împotriva sistemului de corupţie patronat de PSD nişte trompete ale propagandei partidului lui Ion Iliescu, Adrian Năstase şi Liviu Dragnea? Din nefericire, nu sunt singurele exemple. Mă întreb de exemplu cum a ajuns autoarea „Memorialului durerii“, Lucia Hossu Longin, să declare, la postul de televiziune al unui turnător la Securitate dovedit şi infractor condamnat, că Adrian Năstase a suferit o condamnare „politică“, comparând procesul său cu cel al lui Iuliu Maniu? Cum a ajuns totuşi Mugur Ciuvică, după ce a fost hărţuit de acelaşi Adrian Năstase în urma scandalului Armaghedon II, care cuprindea dezvăluiri despre averea fostului premier, să dea mâna cu acesta, să-i cânte osanale în emisiuni şi să fie invitat special la lansările sale de carte? Fac aici o mică paranteză. Redau o reacţie din partea societăţii civile din timpul scandalului Armaghedon II. „Este un atac foarte grav şi nejustificat împotriva libertăţii de expresie“, spunea despre ancheta începută de Parchetul General în privinţa raportului... Monica Macovei, reprezentantă pe atunci a organizaţiei APADOR-CH, care îi lua astfel apărarea lui Mugur Ciuvică. Alte tabere, alte vremuri.

Poate că aceşti oameni chiar s-au schimbat, sau poate că noi îi credeam altfel, iar ei nu sunt decât egali cu ei înşişi. Oricum ar fi, gustul rămâne la fel de amar. Ce decădere şi ce deziluzie.