Cea mai pură generaţie din istoria României

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Am norocul de a aparţine uneia dintre cele mai frumoase generaţii născute în România. Generaţia celor care au în prezent vârste cuprinse între 40 şi 50 de ani.

Am cunoscut partea cea mai urâtă a comunismului şi partea cea mai urâtă a capitalismului, nu am fost recrutaţi de regimul securisto-comunist (eram prea tineri pentru aşa ceva şi comunismul putrezise deja destul de tare, când am deschis ochii pe lume îi auzeam pe toţi, părinţi, bunici, unchi înjurând regimul) şi nici de regimul corporatisto-capitalist (eram prea bătrâni). Am fost prinşi la mijloc între schimbarea lumilor şi am obţinut o puritate greu de obţinut de către cei născuţi mai târziu sau mai devreme. Am avut norocul ca, în această reaşezare a ei, forţa corupătoare a societăţii să acţioneze foarte puţin sau chiar deloc asupra noastră. Mai mult decât atât am fost scutiţi şi de tentaţia „eroismului”. Nu am putut revendica îndurarea unui regim de privaţiuni economice sau politice, aşa numita „rezistenţă”, nu am fost nici revoluţionari nici contestatari ai cripto- sau neo-comuniştilor. Fără să împărtăşim ideile uneori nostalgice sau depăşite ale părinţilor noştri - nu ne-am revoltat împotriva vechii generaţii, a „bătrânilor” - pentru simplul motiv că, ştiindu-i cum au trăit, ne era milă de ei. I-am înţeles, ne-am îngrijit de ei, dar nu le-am împărtăşit valorile. Suntem prima generaţie „pe credit” bancar, ne-am făcut un rost accesând împrumuturile cu dobânzile inumane practicate de băncile capitaliste pe terenul proaspăt defrişat. Ceea ce ne-a făcut să simţim amărăciunea plăcerilor economiei de piaţă (a putea să-ţi iei o casă, maşină etc) şi să ne încapsuleze în dezgust şi scepticism. „Mierea” noului sistem ne-a fost servită cu o mare cantitate de fiere, până ce să-i simţim dulceaţa unei achiziţii venea prima scadenţă. „Investiţiile” şi „afacerile” au rămas un domeniu străin pentru noi - epoca lor a început mult după ce fiecare dintre noi ratase în felul lui. Afaceriştii de după revoluţie porniseră de la un capital anterior - cel mai adesea primit cadou din rămăşiţele statului comunist. Aşa că am rămas şi în afara acestor tentaţii economice cu toate implicaţiile lor oneroase, suntem cei mai puţin „puşcăriabili” români - nu am furat nimic nici din „întreprinderea” comunistă, nici ulterior ca „antreprenori” capitalişti.

Pe acest fond, fondurile europene au rămas foarte departe de mâna generaţiei mele. Am intrat în Uniunea Europeană în 2007, până să ne dezmeticim bine şi până să se reglementeze distribuirea lor, sărisem de treizeci de ani şi cei mai mulţi dintre noi nu ştiu nici astăzi cum să „facă” sau să „obţină” un proiect, grant etc. Procentul descurcăreţilor şi al şmecherilor din generaţia mea care totuşi le accesează este complet nereprezentativ. Banii europeni sunt făcuţi să fie pentru cei născuţi după 90. Noi ne-am bucurat romantic de Europa: călătoriile fără paşaport şi câteva burse de studiu, sărace şi întârziate, sau schimburi de experienţă au fost tot ce am primit după intrarea în UE.

Am fost de asemenea scutiţi de intrarea în grupuri de interese sau culturale, generaţia mea se află la antipodul colectivismului - de la cel mai mărunt înţeles până la cel mai general. Nu ne-am „grupat” - grupurile au şi ele „liderii” lor mai în vârstă, mai bătrâni, or epoca de „tranziţie” nu mai era propice organizării sociale în „şcoli”, „cenacluri” sau „generaţii”. Cei care ar fi putut-o face erau deja angajaţi în propria lor traiectorie de afirmare - politică, socială, economică sau universitară - încât nu aveau timp pentru aşa ceva. O asemenea privare a fost cu atât mai frustrantă pentru generaţia mea cu cât noi crescuserăm în cultul, în mitul „maestrului” şi al discipolului, mai ales că – imediat după revoluţie – ni se livraseră cu generozitate mitul „generaţiei interbelice”, al Cenaclului de Luni, al şcolii de la Păltiniş. Fiecare a rămas să-şi găsească maestrul lui de folosinţă individuală, iar deseori acest maestru era invizibil, o entitate spirituală, eterică, un „îndrumător” alchimic.

În privinţa „religiozităţii”, generaţia mea este cea mai bine situată, istoria ne-a făcut, din nou, cadoul purităţii - pe care, desigur, l-au respins figuri ciudate, precum Mihai Neamţu. Ceilalţi - am beneficiat de o educaţie laică într-un mod care astăzi a devenit pur şi simplu utopic. Generaţiile post-revoluţionare au crescut într-un mediu puternic impregnat de religie - dacă luăm în calcul numai introducerea orelor de religie în şcoli - ceea ce a dus la un raport de tip ori-ori cu biserica. Dacă adăugăm educaţia antreprenorială de care s-au bucurat noile generaţii - religia a fost contestată mai curând pe criterii financiare decât pe criterii doctrinare, exemplul cel mai elocvent constituindu-l reportajul „recorder” – de mare succes –  Marele Alb. Nu e mai puţin adevărat că tinerii care-i iau astăzi apărarea bisericii, o apără – ca şi bătrânii ei apărători – cu fanatism, necritic. Relaţia generaţiei mele cu biserica şi religia în general este caracterizată de o moderaţie şi o luciditate imposibil de dobândit astăzi. Dintre noi, majoritatea celor care s-au făcut preoţi sau monahi - au ales calea mănăstirii sau a preoţiei nu atât din credinţă cât ca o formă de rebeliune antisistem, ca o modalitate de a fi originali, extravaganţi. Paradoxal, pe vremea aceea era „cool” să fii călugăr... Uitaţi-vă la preoţii şi călugării cu vârste cuprinse între 40 şi 50: sunt extrem de cultivaţi şi, dacă-i priviţi atenţi, veţi vedea un surâs sceptic când rostesc „Tatăl nostru” sau, chiar şi mai vizibil, când adresează urarea pascală „Hristos a înviat!”. Sunt cei mai ecumenişti şi mai filosofi preoţi şi călugări pe care i-a avut clerul nostru, demni urmaşi ai unui Andrei Scrima sau Nicolae Steinhardt. Sunt şi cei mai toleranţi cu „ateii” sau „necredincioşii” - cu care împărtăşesc de altfel scepticismul şi cultura.

Dar nici „necredincioşii” generaţiei mele nu sunt fanatici, extremişti sau militanţi. Dimpotrivă, sunt susceptibili de fascinaţie religioasă, sunt nişte atei care au Patericul şi Filocalia în bibliotecă, scuzându-se că le ţin doar pentru că aparţin culturii universale. De fapt, puţini dintre aceştia se pot lăuda că nu au încercat să obţină o transă mistică, iar despre unii se poate afirma cu certitudine că au şi avut-o, chiar dacă continuă să fie liber-cugetători. Religiozitatea ateilor şi îngăduinţa credincioşilor din generaţia mea depăşesc simpla toleranţă şi formal-găunosul respect faţă de diversitatea opiniilor şi perspectivelor. Aparţin unei generaţii de atei cu profunde (şi reprimate) înclinaţii mistice şi de credincioşi a căror rugăciune preferată este „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”

După cum se poate vedea cu ochiul liber, din punct de vedere politic, generaţia mea a rămas „virgină”. Scena politică este ocupată de generaţia bătrânilor comunişti-securişti şi de aceea a tinerilor capitalişti. În politică există o verigă lipsă, o absenţă răsunătoare - cea a generaţiei mele. Cu câteva excepţii de lideri politici care nu fac altceva decât să fie puşi în fruntea unor grupări formate în cea mai mare parte din „bătrâni” şi „tineri” - generaţia mea pare să fie o sectă care refuză cu obstinaţie intrarea în politică. Din nou, meritul purităţii noastre politice nu-l putem asuma, este un dar al istoriei, ceea ce ne face puri de două ori. Refuzul se datorează tocmai intervalului în care ne-au prins schimbările istorice: scena politică fusese monopolizată după 90 de „bătrâni”, iar când aceştia au început să o părăsească cei tineri – erau deja suficient de maturi ca să o ocupe. Oricum, ei erau mult mai în concordanţă cu noul spirit al vremurilor decât noi, mult mai pregătiţi să fie europeni – în toate sensurile, de multe ori contradictorii, ale acestui termen. În ce ne priveşte, am rămas marcaţi de scepticismul, luciditatea şi moderaţia dăruite de scurtul interval în care ne-au plasat marile schimbări istorice.

Aşa se face că atunci când stau de vorbă cu „colegii” mei de generaţie regăsesc – dincolo de faptul că fiecare trăieşte în bula lui solitară, aproape monastic, ca într-o chilie – un ton comun, o anumită ingenuitate, o naivitate bine-dispusă, o sclipire a privirii şi a gândirii – reflex, efect al fenomenului de puritate creat în doar câteva rânduri de istorie în interiorul faliilor, milimetrice, dintre plăcile ei tectonice. Şi chiar dacă această generaţie nu va lăsa nimic semnificativ în urma ei, simpla ei apariţie este suficientă pentru a fi inclusă într-o „contra-istorie” a spiritului. Una ce se desfăşoară în pauzele „marilor” războaie şi ale marilor confruntări de idei, în afara tezelor şi antitezelor, în libertatea adusă de eliberarea – fără efort! – de prejudecăţi, într-un „no Idol’s land”, în care vechile statui s-au prăbuşit şi noile statui încă nu s-au înălţat. „Epoca” generaţiei mele este cuprinsă între demolarea statuii lui Lenin şi ridicarea statuii lui Carol I. Termenul, peiorativ, de generaţie a decreţeilor nu i se potriveşte întrucât este prea larg, mai curând i-am spune, dacă insistăm să rămânem tot la un termen peiorativ, generaţie a tranziţiei, a „tranziţeilor”. Tranziţia de la o epocă la alta, de la o nebunie la alta, de la o dogmă la alta, de la un sistem la altul a produs – mai mult sau mai puţin paradoxal – o generaţie nedogmatică, lucidă, sceptică, ironică, ludică, şi de o moralitate aproape naturală, spontană, de tipul „nici nu se pune problema”. O generaţie pură căreia-i aparţin cu gratitudinea cuvenită unui nemeritat har.  Gratia gratis data!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite