Ce urmează după „se poate“?

„Se poate“ se deschide către viitor şi se însoţeşte cu Speranţa. Putem să-l întoarcem şi spre trecut, cu „S-ar fi putut”, dar aici intervin părerile de rău, ca şi Zicătoarea „Dă-mi, Doamne, mintea românului cea de pe urmă!” Rămânând în planul viitorului, avem Posibilul şi Imposibilul.

Şi Bulă, în ipostaza lui de oltean, constată cu umor că „Este posibilităţi care se poate şi posibilităţi care nu se poate” Din spectrul vast al tuturor Posibilităţilor, omul poate alege doar una, într-o situaţie dată. Iar aici poate interveni şi „blestemul libertăţii” de a alege, cum îl numeşte Sartre. Dacă Sartre ar fi trăit numai un an la noi, pe „vremea comuniştilor”,  cu siguranţă că s-ar fi lecuit de acest „blestem” După Revoluţie s-au deschis larg toate porţile Libertăţii. Numai că în Dicţionar, alături de cuvântul „libertate”, mai avem şi cuvintele „libertinism” şi „libertinaj” Iar ultimele două cuvinte nu stau cuminţi doar în Dicţionar, ci au ieşit în arena vieţii. Şi astfel, după un sfert de secol, ne trezim cu o polarizare socială greu de imaginat în 1989, ca şi cu fenomenul Corupţiei, devenită „pericol naţional” Şi aceasta pentru că dubletul imperativ „Trebuie”- „Nu trebuie” a rămas pentru foarte mulţi oameni doar în Dicţionar.  Acest imperativ dublu stă la baza tuturor Normelor, fie ele morale, juridice, profesionale, inclusiv a celor politice. În afara acestui dublet,  începe dezorganizarea, haosul, entropia, cu un cuvânt mai simplu, îşi face de cap anarhia. Leacul nu poate fi decât întărirea Normelor şi aplicarea echitabilă a  sancţiunilor, atunci  când  Normele sunt încălcate.

Acest „Trebuie”-„Nu trebuie” este considerat imperativul cel mai „tare” În limba germană sunt două cuvinte prin care imperativul este exprimat „Müssen” şi  „Sollen”  Prin „Müssen” este definită o obligaţie exterioară şi constrângătoare. Este oarecum de înţeles de ce acest cuvânt a intrat şi în limbajul ardelenilor, el devenind „musai”, iar ardeleanul Bulă a şi ajuns la paradoxul „Musai ca de voie bună” Al doilea cuvânt german, „Sollen”, defineşte şi el o obligaţie sau o datorie, dar una care nu vine din exterior, ci din interiorul subiectului care acţionează, adică din Sinele lui, cum îi  zicem în româneşte.

Şi în limba română, ca şi în alte limbi, dubletul imperativ cel mai „tare” poate fi „înmuiat”, poate fi îmblânzit prin trecerea lui la modul Condiţional-Optativ, iar atunci avem „Ar trebui”-„N-ar trebui”, respectiv „Ar fi bine”-„N-ar fi rău”, care au o altă rezonanţă, inclusiv una afectivă. Limba română este cunoscută pentru bogăţia şi plasticitatea ei, motiv pentru care străinii o învaţă destul de greu. Deşi Mark Twain afirmă că eternitatea i-a fost dată omului pentru ca el să aibă timp să înveţe corect limba germană. În cartea „Rostirea filosofică românească”,  gânditorul Constantin Noica face o analiză magistrală a două dublete  „Se cade”-„Nu se cade” şi „Se cuvine”-„Nu se cuvine” Ambele sunt imperative, dar sunt „blânde”, ele apelează la intimitatea conştiinţei noastre, respectiv la Sinele nostru cel mai adânc. Deci, ele  nu apelează la Eul nostru, prin definiţie egotist, egolatru, egoist, încât din acest set de sinonime, geniul lui Caragiale l-a putut extrage pe Domnul Goe. Cu totul interesant este primul dublet, adică „Se cade”-„Nu se cade” El ne sugerează că intră în sfera moralităţii acela care ştie să cadă din falsa înălţime şi importanţă, din falsa măreţie sau poziţie de vârf faţă de semnii săi, şi nu intră în aceeaşi sferă a moralităţii, acela care încremeneşte şi se îmbăţoşează în aceste roluri.

La acest capitol, pepiniera caracterială de la noi este plină cu vârf şi îndesat, iar gândirea comună i-a găsit denumirile necesare, care se mişcă de la „băieţii deştepţi” către „baroni” şi invers. Ne-ar mai trebui doar un alt Ion Budai-Deleanu, care să scrie o replică la „Ţiganiada”, adică o „Baroniada”

Dacă mergem şi noi „Pas cu pas”, mai avem un singur pas până la popas, adică la încheierea demersului nostru. Avem, deci sfera largă a Posibilului, care are un cuprins aproape de necuprins, şi care este circumscrisă prin simplul „Se poate” Dar, în această sferă generală intră şi ceea ce „Se poate”, dar „Nu trebuie, nu se cade, nu se cuvine” Exact în acest sens, în limba engleză, ca şi în alte limbi, inclusiv în germană, se face diferenţa esenţială între verbele „Can” şi „May” Deci, ceea ce obiectiv are un grad mare de probabilitate, deci, „Se poate”, totuşi, pe plan moral, poate că trebuie, poate că nu trebuie,  poate că se cade, poate că nu se cade, poate că se cuvine, poate că  nu se cuvine.

Încât, emblema sau brandul Preşedintelui ales, Klaus Iohannis, „Se poate” este absolut necesar, ca o replică faţă de fatalismul lui „Asta-i situaţia, n-avem ce-i face”, dar în deschiderea lui către viitor, el trebuie însoţit, secundat de cele trei expresii imperative, etice menţionate, şi pe care trebuie să meargă toţi oamenii de bună credinţă, care sunt negreşit şi oameni de omenie.