De câte ori se întâmpla ceva neplăcut (a întârziat avionul, s-au încurcat rezervările la hotel, s-a stricat maşina de cafea proaspăt cumpărată), prietenul în cauză avea aceeaşi replică, pe care o rostea ştrengar şi ironic într-o română englezită: „Ce să-i faci?!” Momentul era simpatic şi uşor straniu de vreme ce Paul nu vorbea o boabă româneşte. Sesizând atitudinea noastră întrebătoare, ne-a spus că în anii petrecuţi în România a trecut, ca investitor, prin două şantiere. „Ce să-i faci?!” era laitmotivul muncitorilor, care îl recitau cu o frecvenţă bizară pentru un neiniţiat. – „Grinda asta nu e dreaptă!” – „Ba e dreaptă!” – „Uite bolobocul! E strâmbă clar!” – „Hm, da. Ce să-i faci?!”

În realitate, vorba nu e nici nouă, şi, din păcate, nici apanajul şantierelor. O folosim cu toţii, e de un comod uz general şi (pentru cei mai mulţi) a devenit aproape un automatism. Concisă, cuprinzătoare şi percutantă are efect rapid de şah mat, stop joc. „Ce să-i faci?!” înseamnă, de fapt „Nu mai e nimic de făcut, orice încercare este lipsită de sens, fiind sortită inevitabil eşecului”.
 

Din când în când avem un „Ce să-i faci?!” nuanţat, mai complex. Optimistul incurabil vede partea plină a paharului – „Ce să-i faci?! Bine că nu e mai rău”. Împăciuitorul încearcă diluarea situaţiei prin generalizare – „Ce să-i faci?! La tăţi ni-i greu”. Speculantul, pentru a-şi oferi o justificare incontestabilă, invocă divinitatea ca instanţă supremă de apreciere asupra posibilităţii de a acţiona: „Ce să-i faci?! De unde nu este, nici Dumnezeu nu cere!”.

„Ce să-i faci?!” are mai multe valenţe şi, de aici, mai multe explicaţii. Uneori folosim „Ce să-i faci?!” ca replică în faţa unei situaţii care ne afectează. Ţara e coruptă, situaţia e nasoală, valoarea nu contează. „Ce să-i faci?!”. Scriitorii, artiştii, intelectualii în general mor de foame, iar băieţii deştepţi si piţipoancele se îmbogăţesc. „Ce să-i faci?!”. Bolnavii n-au medicamente, spitalele n-au echipamente. „Ce să-i faci?!”. Se fură ca-n codru. Tot n-avem autostrăzi, deşi le tot plătim. Legile sunt neconstituţionale, parlamentul e circ, politicienii se luptă în talk-show-uri, ţara e „guvernată” de la televizor. „Ce să-i faci?!”. Aici, „Ce să-i faci?!” este expresia resemnării. Acceptarea unei realităţi absolut inevitabile, luciditatea, înţelepciunea de a nu lupta cu morile de vânt sunt una. A nu te pierde în fleacuri, în chestiuni mărunte, de asemenea. Etichetarea imediată, fără analiză, a oricărei situaţii ca inevitabilă însă, ca mână a sorţii, un soi de aşa a fost să fie, e doar expresia unei resemnări facile, potenţial nocive şi explicabile printr-un melanj între frica patologică de eşec (dar dacă nu iese?!), fragilitatea credinţei (n-are sens să încerc, n-are cum să-mi iasă!), comoditate (ar fi cam greu, cam complicat), indolenţă (merge şi aşa) şi voluptatea autovictimizării (of/ vai/ ioi – ce să-i faci?!).

Alteori folosim „Ce să-i faci?!” în faţa greşelii proprii pe care suntem mult mai dispuşi să o recunoaştem decât să o remediem. „Aşa e. Am greşit, nu e dreaptă grinda! Da’ acum, la lucru gata, ce să-i mai faci?!” Desigur, problema ar putea fi rezolvată (de pildă, reluând lucrarea pe cheltuială proprie), dar cu un efort pe care nu suntem dispuşi să îl facem. Nu e mai simplu să induci ideea inevitabilului, a fatalităţii şi să îndemni la resemnare? Acest „Ce să-i faci?!” e însoţit adesea, strategic, de mimate păreri de rău cu rol de dezamorsare a eventualelor impulsuri de răzvrătire ale interlocutorului împotriva sorţii inexorabile: „Îmi pare rău, dar acum ce să-i faci?” Aici, „Ce să-i faci?!” e expresia tupeului, a nesimţirii, a lipsei de responsabilitate, de profesionalism, de respect faţă de sine şi, mai ales, faţă de ceilalţi.

„Ce să-i faci?!” mai poate fi soluţia salvatoare când prietenii, împărtăşindu-ne o suferinţă personală, aşteaptă din partea noastră un sfat, poate chiar o soluţie. Ne scuturăm imediat de povară, servind automat un „Ce să-i faci?!” încărcat de regret. Nu e nimic de făcut, deci nu are sens să mai discutăm. Situaţia trebuie luată ca atare, căci „viaţa merge înainte”.

Cei care ies din rând, care nu adoptă deviza „Ce să-i faci?!”, ci, cu încăpăţânare, chiar fac, au parte cel mai adesea  de oprobriul majorităţii. Ce vor, să se dea mari, să ne arate că sunt mai grozavi, mai cu moţ? Că ei pot? Că pot muta munţii din loc?! Dar n-avem nevoie de ei. Să plece dincolo! Să le suporte alţii aroganţa! Noi rămânem aici, respectând cu sfinţenie tradiţia, exclamând invariabil: „Ce să-i faci?!”

 


„Nu vă speriaţi, doamnă. E groaznic.” (E. Ionescu)