Ce îi motivează pe unii jurnalişti să meargă împotriva curentului?

Înscrierile la Premiile Superscrieri se fac până pe 30 septembrie, pe ffff.ro.

Dacă am judeca numai după comentariile haterilor de pe marginea articolelor online, jurnalistul din ziua de azi scrie la comandă, e o marionetă politică, dezinformează, copiază după alţi jurnalişti, e interesat de bârfe şi scandaluri.

Un text de Oana Racheleanu

Ca jurnalist, te cam aştepţi la astfel de comentarii din când în când şi la un moment dat chiar devii imun. Ba, mai mult, în unele redacţii, genul ăsta de afirmaţii devine subiect de glume. De exemplu: „Articolul a mers bine. L-au citit mii de oameni şi puţini m-au înjurat. Mai puţini decât de obicei, oricum”.

Dar generalizarea tot nu e sănătoasă. Există şi jurnalişti care îşi fac cu simţ de răspundere meseria, dincolo de suma care intră (sau nu intră) lunar în cont sau de programul de opt ore, care documentează un material chiar şi două luni, care merg după un subiect, pe banii lor, câteva mii de kilometri. Ce îi motivează pe aceşti oameni să scrie, să-şi facă bine meseria?

De exemplu, mi-e greu să spun ce fel de jurnalistă sunt eu, ce rasă din specia asta, dar ştiu că vreau să schimb lumea, cât de puţin, prin scris. Modalitatea mea prin care fac asta este să caut exemple de „aşa da”. Mă inspiră şi mă motivează atunci când descopăr oameni care se iau la trântă cu sistemul, care au curaj să meargă împotriva curentului, care trăiesc o viaţă autentică, în echilibru cu ei înşişi. Mă entuziasmează când aflu despre oamenii care îşi iau bilet doar dus şi pleacă în căutarea lor sau oameni care se înrădăcinează într-un loc şi se descoperă pe ei, ajutându-i pe ceilalţi. Nu caut să acopăr groapa de gunoi cu o pătură de frunze colorate, ci mă uit după cel care a găsit o soluţie şi, cu paşi mici, începe să facă ceva cu mizeria aia.

Auzim din toate părţile că sistemul educaţional din România este prost conceput şi este de o calitate slabă, iar elevii şi-au pierdut total interesul faţă de şcoală. Când mulţi arată cu degetul, am găsit o directoare de şcoală generală care a făcut lucrurile să funcţioneze atât de bine, încât ai senzaţia că e o şcoală privată. În Şcoala Ferdinand, mai multe ONG-uri ţin cursuri pentru elevi (informatică, programare, arte marţiale, orientare în carieră), profesorii fac dezvoltare personală, o fundaţie lucrează cu câţiva copii care provin din familii defavorizate. Administraţia Domeniului Public a sectorului 2 aduce aici iarba pe care o tunde din parcuri, pe care elevii o folosesc pentru a obţine compost, grădina şcolii a fost premiată de două ori, iar festivalul de teatru a ajuns la a VI-a ediţie. Atunci mă simt motivată să scriu, când zic „Aha! Deci se poate. Chiar şi în condiţiile astea”.

Am mai ales să scriu despre un boschetar care îşi câştiga existenţa desenând portrete, un muzeu cu obiecte de-ale străbunilor într-un sat unde nimeni nu mai vede nimic veritabil, un mod inedit de a promova România, o nuntă tradiţională în nişte vremuri ale opulenţei. Aşa ştiu eu să mut munţii, pietrecică cu pietricică. În optimismul meu, mă gândesc că o iniţiativă la nivel mic poate fi urmată de o alta, iar împreună vor mişca puţin rotiţele unui sistem greoi.

Partea bună (şi pentru mine, că nu mai simt că aberez când vorbesc despre scopul meu măreţ, şi pentru cei care cred că jurnalismul nu mai face doi bani) este că şi pentru alţi jurnalişti motivaţia principală e schimbarea lumii în care trăiesc.

Colegii mei de la Fundaţia Friends For Friends au rugat câştigătorii Premiilor Superscrieri şi pe autorii care au aplicat pentru aceste premii să spună motivele principale pentru care fac meseria de jurnalist.

Unii scriu din convingere, pentru că vor să afle răspunsul la anumite probleme, că vor să arate o lume pe care mulţi o ignoră. Sau scriu dintr-o furie care creşte odată cu descoperirea unor nereguli în sistemul medical sau cel de educaţie.

„Scriu pentru a le arăta oamenilor o lume pe care, din diferite motive, nu o cunosc sau pur şi simplu o ignoră. Scriu pentru a dărâma prejudecăţi, scriu pentru a provoca dezbateri bazate pe argumente şi fapte”, e unul dintre răspunsuri.

În alţii există un sentiment puternic de justiţie sau de responsabilitate, iar o parte din aceşti junalişti sunt motivaţi să spună poveştile celor pe care nu-i ascultă nimeni. Indiferent de ce îi mână în luptă, mai toţi au ca scop final schimbarea.

„Este forma mea de a da ceva înapoi Universului, de a transforma masele în indivizi şi de a încerca să trezesc spiritele adormite”, mai scrie un jurnalist.

Cei care au răspuns întrebărilor celor de la Fundaţia Friends for Friends sunt mânaţi de curiozitatea de a înţelege ce se întâmplă în jurul lor, de la firul ierbii, de nevoia de a explica un fenomen, de dorinţa de a aduce valoare şi de a contribui la redresarea direcţiei în care mergem.

Aceştia sunt oamenii din presă care vor să scrie materiale care au profunzime, atent documentate, pe teme ignorate sau tratate superficial în media. Astfel de jurnalişti chiar există, depinde numai unde îi cauţi. De exemplu, Fundaţia Friends for Friends asta şi-a propus, prin iniţiativa Premiile Superscrieri: să-i adune pe acei oameni care cred într-un jurnalism curat, făcut onest, din convingere.

Oamenii din presă care merg exact împotriva curentului, care nu scriu despre bârfe şi scandaluri, intră exact în categoria subiectelor care îmi plac mie. Sunt exemple de „aşa da” pe care o să le aduc în atenţia publicului. Mai ales a haterilor. 

Premiile Superscrieri reprezintă o iniţiativă a Fundaţiei Friends For Friends prin care jurnaliştii din noua generaţie şi autorii de non-ficţiune din România sunt încurajaţi să-şi facă meseria cu simţ de responsabilitate. Anul acesta competiţia este la a VI-a ediţie. Înscrierile se fac până pe 30 septembrie, pe ffff.ro.