Niels Christie, un celebru sociolog şi criminalist norvegian, ar fi zis la un moment dat, exasperat de dorinţa neostoită a unora de a pedepsi cu supramăsură greşelile altora, că statul ar trebui să-i dea fiecărui judecător, la început de an, o normă de ani. Dacă îşi consumă norma până în luna mai a anului, atunci restul pedepselor pe care le va da după această lună să nu mai fie cu executare.

Ne-o spune sub formă de glumă Njal Grimstad, adjunctul serviciului de probaţiune din Oslo, dar povestea asta arată că nici în societatea nordică nu e toată lumea aşa de altruistă cum ne-am imagina, deşi după o săptămână de interacţiuni, nouă românilor ni se pare incredibil cât de relaxat privesc ei lucrurile astea. Realitatea e că nici norvegienii nu sunt toţi de acord că infractorii ar trebui mai mult ajutaţi decât pedepsiţi, chiar dacă însăşi denumirea serviciului corecţional care înglobează penitenciarele şi probaţiunea la ei este Kriminalomsorgen (unde omsorg înseamnă îngrijire).

Surprinzător, şi în societatea norvegiană, centrată pe ajutor în loc de pedeapsă, găsim mai uşor finanţare pentru construcţia de închisori de maximă securitate, dar avem probleme în a găsi bani pentru servicii gen halfway houses, sau regim deschis, care au o rată mai mică de recidivă şi ar costa o treime din cât ne costă să ţinem oamenii închişi la penitenciar”, constată Grimstad.

El zice că asta e din cauză că politicienii lor sunt mai conservatori şi consideră că executarea pedepselor în închisoare ar fi o soluţie mai bună pentru toată lumea. Desigur, în Norvegia politicienii înşişi nu prea ajung la închisoare, ca pe la noi.

Cu o zi înainte de a vizita serviciul lor de probaţiune (ultima oprire în turul nostru prin sistemul corecţional norvegian), petrecusem o jumătate de zi la Halden, cea mai umană şi modernă închisoare din lume, care a costat 250 de milioane de dolari în 2010, la data construirii. Dar chiar şi acolo, într-o închisoare de maximă siguranţă, se punea accentul tot pe ajutorarea infractorilor să-şi depăşească situaţia şi să se integreze în societate după eliberare.

Societatea norvegiană a înţeles că a pedepsi mai puţin şi a ajuta mai mult este un „win-win situation”, iar lipsirea de libertate nu trebuie dublată şi de o restrângere inutilă a celorlalte drepturi civile, pentru că mai devreme sau mai târziu toţi vor ieşi din închisoare, şi oricine se poate întâlni seara, pe o alee pustie, cu un fost deţinut. „Cu ce fel de fost deţinut vrei să te întâlneşti, cu unul ajutat să se reintegreze sau cu unul pe care l-ai înrăit în puşcărie şi acum nu ştie să facă altceva decât când a intrat?” – e replica pe care o tot auzim de o săptămână în toate întâlnirile. Când l-am întrebat pe un gardian ce păţeşte un deţinut care „nu e cuminte” şi nu respectă regulile din închisoare, ni s-a spus că e pedepsit să nu mai aibă acces timp de câteva ore sau zile la facilităţile obişnuite ale penitenciarului. Un fel de „stai la tine în cameră şi nu mai ai voie la televizor o săptămână”. Sună copilăresc, nu?

Grupul scepticilor de România, faţă cu societatea încrezătorilor norvegieni

Când am ajuns la probaţiune, aşadar, trecusem prin două dintre cele mai umane închisori văzute vreodată, ne întâlnisem cu autorităţi şi oengişti care, culmea, lucrau împreună pentru acelaşi scop, deşi aveau viziuni diferite asupra lucrurilor sau priviri critice despre rezolvarea unor probleme. Veniţi din România, unde închisorile sunt supraaglomerate, serviciile sociale complementare din societate nu prea există, iar probaţiunea noastră e mai aglomerată decât închisorile, eram deja obsedaţi de întrebarea: „cum reuşesc ei şi noi nu? Care e mecanismul lor de gândire?”. Că nu e vorba numai de bani. Iar Njal Grimstad ne-a spus că e vorba despre tradiţia încrederii.

Cineva din grupul românesc a îndrăznit să sugereze la un moment dat că lucrurile au fost aranjate în vizitele astea, că prea ne-au arătat numai aspecte care ne-au dat pe spate. Iar răspunsul unui norvegian, un pic jenat de infama aluzie, a fost că aşa ceva în Norvegia nu se face pentru că pur şi simplu nu e genul lor.

Eram, va să zică, grupul scepticilor de România, faţă cu societatea încrezătorilor norvegieni. Nu am dat de capătul firului acestei tradiţionale încrederi de la ei, aşa cum nici la noi nu poate fi pus exact degetul pe rana neîncrederii. Dar am înţeles, nu fără invidie, că la ei ăsta este motorul care-i face să lucreze împreună.

În Norvegia, bunele practici, sfaturile şi ideile vin de la ONG-uri. Statul e de regulă un factor conservator, iar ONG-urile sunt privite ca surse de idei şi competenţă. Instituţiile statului sunt instruite să le caute şi să le asculte”, ne explică Njal Grimstad secretul pentru care statul norvegian finanţează organizaţii neguvernamentale.

La noi, ONG-urile sunt mai nou ţinta unei campanii de demonizare, pe motiv de finanţări străine, încă un motiv între multe altele de a mai dezbina societatea care şi aşa nu dă dovadă de prea multă empatie, darmite încredere.

Cum s-a născut probaţiunea norvegiană

În Norvegia, chiar serviciul de probaţiune a fost la origini un ONG, o asociaţie care se ocupa de ajutorarea deţinuţilor şi a familiilor lor. Asta la 1849, când închisoarea din Oslo era în beciurile cetăţii Akershus Festning, iar pedeapsa cu moartea era obişnuită.

În 1919 au apărut în sistemul juridic norvegian pedepsele condiţionate şi aşa s-a născut probaţiunea şi anchetele sociale. Dar abia în 1980 ONG-ul s-a transformat în agenţie guvernamentală. În 1984, probaţiunea a început să gestioneze serviciile prestate de deţinuţi în folosul comunităţii, iar din 1996 să se ocupe de aplicarea pedepselor date pentru conducere sub influenţa alcoolului.

În 2002 a apărut o nouă lege de executare a pedepselor în Norvegia, serviciul de probaţiune s-a reorganizat, iar condamnările se împart de atunci în trei mari categorii:

  • cu executare,
  • muncă în folosul comunităţii,
  • detenţie la domiciliu.
 

Între timp, au mai apărut pedepsele pentru deţinere şi comercializare de droguri (în 2006), monitorizarea electronică a condamnaţilor lăsaţi în libertate (2008) şi un nou sistem de pedepse pentru minori şi tineri (2016).

Azi, probaţiunea în Oslo se bazează pe 60 de consilieri care au în grijă în jur de 400 de condamnaţi. La nivel naţional au 350 de ofiţeri de probaţiune – cam atât avem şi noi în România, dar la o populaţie de patru ori mai mare şi un număr uriaş de condamnaţi. În Norvegia, un ofiţer de probaţiune nu lucrează niciodată cu mai mult de 20 de „clienţi” – de zece ori mai puţin decât la noi – şi pentru fiecare caz se bazează mult pe „informatorii” din jurul condamnatului: angajatori, psihologi, consilieri antidrog etc. Chiar dacă unii dintre ei dau informaţii cu reticenţă, o fac în limitele cerute de codul deontologic al meseriei pe care o au. Iar ofiţerul de probaţiune nu se bazează niciodată doar pe un singur informator.

80% din pedepsele care ajung în serviciul de probaţiune sunt de fapt muncă în folosul comunităţii, care poate include orice activitate ce poate preveni recidiva. Nu numai munca la spaţii verzi sau curăţenie ca la noi. Iar majoritatea clienţilor probaţiunii norvegiene sunt din Polonia, Letonia, Lituania – aşa numita categorie „vodca&drive”.

Au şi 60 de cazuri monitorizate cu brăţări electronice în Oslo, pentru care lucrează în schimburi 20 de angajaţi. Fiecare caz costă 80 de euro/zi şi nu datorită tehnologiei, care e una ieftină, ci din cauza salariilor personalului, care evident în Norvegia sunt mari. În România avem de câţiva ani o lege care reglementează pedepsele cu dispozitiv electronic de monitorizare, dar, ce să vezi, nu avem bani ca să achiziţionăm dispozitivele. Njal Grimstad spune că e important să începem de undeva, cu un proiect pilot, de exemplu, în violenţa domestică – domeniu în care ei înregistrează nişte progrese cu astfel de dispozitive.

Condamnaţii norvegieni sunt monitorizaţi prin dispozitivele electronice numai câtă vreme stau în casă. Când sunt pe drum sau la serviciu se calculează cam cât face condamnatul pe un traseu stabilit şi se dă alarma numai dacă nu se întoarce acasă la ora care ar trebui. În plus, condamnatul are 4 ore pe săptămână timp liber, în care poate să facă ce vrea – dar să nu încalce regulile condamnării, fireşte.

Aşadar, comparativ cu pedeapsa cu executare, un deţinut monitorizat electronic în libertate costă aproape o treime faţă de cât cheltuie statul ca să-l ţină în puşcărie. Recidiva în categoria monitorizată prin brăţările electronice este de numai 4%.

Încheiem aici seria noastră de reportaje din sistemul de justiţie norvegian. Unii ar zice că nu există termeni reali de comparaţie între România şi Norvegia, ba chiar că norvegienii cam exagerează cu umanismul în cazul ăsta. Desigur că înainte de toate e vorba despre resurse, de banii pe care România nu-i are, de priorităţile care la noi sunt altele.

Un consilier de probaţiune câştigă, de exemplu, în medie 45.000 de euro anual şi are program de lucru de luni până vineri de la 8 la 16. Gardienii de penitenciar câştigă ceva mai mult pentru că fac şi ore suplimentare, lucrând în ture. Fireşte că şi nivelul de trai şi preţurile din Norvegia sunt incomparabile cu România.

Dar dincolo de bani, ceea ce am văzut în Norvegia se referă la mentalităţi, la solidaritate, la încrederea că autorităţile lucrează cu adevărat pentru popor, că societatea civilă e un partener al autorităţilor, nu un duşman. Societatea norvegiană este guvernată înainte de toate de respect reciproc. Autorităţile îşi respectă cetăţenii şi deciziile lor sunt respectate. De asta n-a ştiut nimeni să ne răspundă la întrebarea „dar dacă nu se respectă deciziile autorităţilor, ce se întâmplă, ce modalităţi de coerciţie aveţi?”. Pentru că la ei nu se întâmplă să nu se respecte. Greşeli se pot produce, e firesc, dar doar din neştiinţă, nu dinadins.

Iar cine greşeşte, după cum am văzut, în societatea norvegiană, fie în penitenciar, fie în libertate, e ajutat să se îndrepte. Nu e pedepsit. Ce mod mai bun ştiţi de a cheltui bugetul într-o societate?

Citiţi şi episoadele anterioare din vizita norvegiană:

Ziua 0  – O zi la serviciul de probaţiune Bucureşti

Ziua 1 – No HONEYMOON in Norwegian prisons

Ziua 2- Cum să critici guvernul norvegian, pe banii lui

Ziua 3 – Bredtveit, închisoarea din Oslo în care deţinutele au cuţite, iar gardienii sunt neînarmaţi

Ziua 4 – Prietenul după anii de puşcărie se cunoaşte

Ziua 5 – Halden, cea mai umană închisoare din lume

***

Proiectul  „O societate incluzivă prin reforma închisorilor” este finanţat cu 26.445 de lei prin granturile SEE 2009-2014 din FONDUL PENTRU RELATII BILATERALE – Programul RO01 Asistenţă tehnică şi Fondul Bilateral la Nivel Naţional – Măsura I – Support for travel şi Măsura II – Justice and Home Affairs, judicial capacity building and Schengen cooperation

Conţinutul acestui text nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a granturilor SEE 2009-2014. Întreagă răspundere asupra corectitudinii şi coerenţei informaţiilor prezentate revine APADOR-CH. Pentru informaţii oficiale despre granturile SEE şi norvegiene accesaţi www.eeagrants.org