Am revăzut de multe ori de-a lungul timpului şi clasicele deja „Total Recall”, „Minority Report” şi „Blade Runner” (cu remake-urile ulterioare), spectaculosul „Avatar” sau memorabilul „Brasil” al lui Terry Gilliam.  Serialul care m-a fascinat, în anii 90, a fost „Zona crepusculară”, din care nu am ratat nici un episod. Am citit şi recitit, iarăşi, tot ce am prins de Philip K Dick („Blade Runner” şi „Minority Report” sunt ecranizări după două romane de-ale lui), Ray Bradbury, Kurt Vonnegut, sau mai tinerii William Gibson şi Jeff VanderMeer (din valul cyberpunk). Printre producţiile mai noi, merită discutat în special serialul SF „Westworld”, creat la HBO de Jonathan Nolan (fratele lui Christopher Nolan) şi Lisa Joy.

Costurile ascunse ale „progresului”

Ce au în comun toate acestea? Ele au în primul rând în comun o perspectivă sceptică cu privire la faptul că progresul pur tehnologic ar aduce şi progresul în sens social şi moral al omenirii; ba ne invită să fim foarte sceptici ori de câte ori lumea devine fascinată de o nouă inovaţie care ar putea să aducă raiul pe pământ. În trilogia „Terminator”, o inteligenţă artificială (AI) preia controlul asupra Pământului şi porneşte la exterminarea sistematică a omenirii. În „Matrix”, tot un AI preia controlul asupra omenirii şi-i transformă pe oameni în baterii şi zombi. În „Total Recall” tehnologia poate şterge identitatea sau memoria individului, într-o formă foarte profundă de brainwashing; mă bântuie şi o scenă din acest film în care oamenii sunt transformaţi în mutanţi, sub efectul radiaţiilor şi al unor gadgeturi pe care le folosesc (şi de care devin dependenţi). O parte din trilogia „The Dark Knight” discută rolul unor tehnologii de supraveghere în masă folosite pentru un scop aparent benefic (prinderea criminalilor) şi care pot deveni instrumente ale răului; nimeni nu ar trebui să deţină o astfel de putere, spune, la un moment dat, unul dintre protagonişti.

În „Westworld”, un parc de distracţie tematic populat de androizi foarte asemănători cu oamenii este folosit pentru a extrage o multitudine de date şi informaţii personale despre clienţi. Cei care controlează baza de date nu doar că ştiu cele mai intime detalii despre trecutul şi comportamentul clienţilor, ci pot prezice şi controla în amănunt şi viitorul acestora. Iar serialul „Zona crepusculară” reprezintă o reflecţie continuă despre felul în care drumul spre „progres” ne conduce, iar şi iar şi pe celele mai variate cărări, la iadul pe pământ.

Mitul „marilor filantropi”

În al doilea rând, ele au în comun un scepticism de fond cu privire la faptul că statul sau marii jucători (giganţi privaţi) sau marii filantropi ne vor binele sau vor face de fiecare dată binele. Aproape în fiecare film din lista de mai sus, eroul este vânat fie de agenţi ai statului, fie de o mare entitate privată. În filmul „Brasil”, lumea este o distopie birocratică, personajele fiind captive în labirintul statului-tumoră, al statului-cancer. În romanul „Venis Underground”, lumea este împărţită într-un soi de sistem feudal, între mari corporaţii care au, fiecare, armate proprii şi putere de viaţă şi de moarte în fiefurile pe care le controlează; ingineria genetică dezvoltată de aceste corporaţii a dus la apariţia a tot felul de mutanţi, cu statut de sclavi – biete victime ale puterii nelimitate încăpute pe mâini private, în combinaţie cu tehnologii care nu se mai supun nici unui filtru etic. În „Avatar”, o mare corporaţie minieră, care deţine şi o armată proprie, decimează vechile populaţii locale, cu tot ce are valoros tradiţia şi modul de viaţă al acestora acestora.

În „Westworld”, corporaţia Delos Inc. capătă puteri quasi-nelimitate printr-o bază de date şi un AI (Roboam) care îi permite să cunoască în amănunt nu doar trecutul, dar să şi controleze viaţa şi viitorul majorităţii oamenilor; în al treilea sezon, un mare filantrop cu vederi foarte „progresiste” care visează să descopere formula nemuririi pe pământ urmăreşte să preia controlul asupra corporaţiei Delos şi a bazei uriaşe de date a acesteia; profilul acestui filantrop aminteşte de profilul unor filantropi foarte cunoscuţi din ziua de azi.

Viciul ignoranţei

În al treilea rând, ele discută cum este posibil coşmarul. Cum este posibil ca omenirea să cadă în astfel de capcane, ca oamenii să îşi piardă umanitatea şi libertatea? Iar răspunsurile sunt multiple. Avem, pe de o parte, entuziasmul „progresului tehnologic”, „binele” presupus pe care ni l-ar aduce tehnologii foarte puternice, dar foarte uşor de scăpat de sub control, precum AI-urile (în seriile „Terminator”, în „Matrix”, în „Neuromantul” lui Gibson). Avem, pe de altă parte, lăcomia, dorinţa de putere, desfrâul, corupţia şi precaritatea morală a celor care ajung în funcţii de conducere, şi toate celelalte vicii omeneşti. Avem rolul nociv al mass-media, care devine un instrument puternic de propagandă şi de brainwashing, în mâinile celor puternici. Deseori mass-media este folosită, în aceste filme şi romane, pentru a stârni panică, pentru a forţa un fals consens pe teme sensibile sau chiar a rescrie istoria, pentru a numi albul ca fiind negru şi negrul ca fiind alb, sau pentru a distruge imaginea şi reputaţia celor care se opun puternicilor momentului. Însă, dintre viciile enumerate mai sus, cel mai important este viciul ignoranţei. Nu rareori, eroii acestor filme sunt marginali văzuţi ca nişte nebuni de semenii lor, care nu vor să deschidă ochii asupra lumii în care trăiesc.

Întrebarea „Blue Pill or Red Pill” din Matrix este simbolică, în acest sens. Dacă iei pilula albastră, poţi să te cufunzi în continuare în ignoranţă – cu riscul de a rămâne, aşa cum îi spune Morpheus lui Neo, „a slave”, un sclav pentru tot restul vieţii. Dacă iei pilula roşie, vei cunoaşte adevărul – cu toate riscurile aferente; „remember, all I’m offering is the truth, nothing more”, sunt ultimele cuvinte ale lui Morpheus, înainte ca Neo să ia decizia care îi va schimba viaţa.

Leviathan vs. omul de rând

În fapt, mesajul comun, dacă ar fi să îl readucem la lumea noastră, este acesta: între Leviathan (statul sau marile entităţi sau marii presupuşi filantropi ai omenirii) şi omul mic, omul de rând există un raport cu totul inegal de forţe. Lăsat în stare de libertate, Leviathan îl va înghiţi sau zdrobi de fiecare dată pe omul de rând. Singura alegere a omului de rând este aceasta: să aleagă ignoranţa şi să fie înghiţit, măcinat, zdrobit lent de Leviathan; sau să îşi asume riscul de a ieşi din turmă (Philip K Dick), de a coborî prin vizuina iepurelui („The Matrix”) şi de a porni în căutarea adevărului.

Cunosc mulţi oameni care au crescut cu aceleaşi filme şi chiar cu aceleaşi romane SF; ba chair unii care sunt mari fani ai lui William Gibson sau Philip K Dick. Şi totuşi, tot ceea ce par să fi înţeles ei este că trebuie să iei de bun tot ceea ce vine din partea lui Leviathan. Că trebuie să primeşti, fără nici un fel de spirit critic, tot ceea ce Leviathan îţi serveşte pe tavă. Că trebuie să înghiţi, pe nemestecate, tot ceea ce Leviathan îţi pune în farfurie (fie că vorbim la propriu de junk food sau, la modul simbolic, de junk news). Că virtue signalingul, a semnaliza lumii că eşti de partea „progresului”, este mai important decât exercitarea precauţiei şi a spiritului critic. Că nu trebuie să ai nici un fel de autonomie a spiritului şi că nu ai voie să gândeşti, la propriu, cu mintea ta. Că trebuie să te topeşti în trib, să imiţi, mecanic, toate automatismele şi atavismele tribale. Că identitatea tribului (aşa cum o modelează şi dictează Leviathan) este mai importantă decât identitatea ta; ba chiar că este vital să accepţi ca identitatea ta să se topească, să se aneantizeze în identitatea tribului. Că, în ultimă instanţă, a fi „de partea bună a istoriei” este mai important decât a fi un om liber şi demn.

Dincolo de masca umană a cyborg-ului

Invit prin asta la „conspirativism”? Nicidecum. Fac un simplu rezumat al unor foarte populare producţii cinematografice şi al unor romane cunoscute. Şi, dacă invit la ceva, invit doar la discernământ. Întotdeauna, în modernitate, omul mărunt a fost zdrobit şi înghiţit de Leviathan, indiferent că Leviathan s-a numit Internaţionala Socialistă, Partidul Comunist din China, sau că ia numele vreunui mare concern industrial (precum comapnia RDA din „Avatar” sau Delos Inc din „Westworld”, ca să rămânem pe partea cinematografică) sau a vreunui pseudo-filantrop (Big Brother e, în ultimă instanţă, un mare filantrop al omenirii). Aceasta este intuiţia comună a tuturor filmelor şi romanelor de mai sus; acesta este marele coşmar al tuturor marilor scriitori de SF; ca o teamă de fond care străbate anii 1990 şi 2000, pe măsură ce puterea lui Leviathan devine, în lume, tot mai mare, iar omul de rând devine din ce în ce mai vulnerabil şi se simte din ce în ce mai mărunt, încolţit, strivit cu spatele la zid. Care este singura ieşire pe care o are omul de rând? Singura ieşire este să îşi asume riscul de a spune NU lui Leviathan, aşa cum fac, în fapt, toţi eroii filmelor de mai sus. Şi să privească dincolo de masca umană a cyborgului-Terminator, în ochiul său nud şi rece, de maşinărie aducătoare de moarte. Descoperind chipul adevărat al lui Leviathan, chipul adevărat al răului, eroul descoperă în fapt adevărul şi îşi recapătă propriul curaj, propria demnitate umană, propriul chip. Deoarece adevărul este singurul care „vă va face liberi”.