Ce se întâmplă în cuptorul de trupuri omeneşti

Practica incinerării nu este prea răspândită în România, ritualul fiind contestat puternic de mulţi români. Procedeul prin care se transformă un om în 3 kilograme de cenuşă.

„Există un cearşaf care este sub mort şi, exact aşa cum se află, cu flori, cu tot ce are – în afară de iconiţe, pe care le ia familia, că e păcat să le bagi la foc – se pune pe limba căruţului şi se introduce la cuptor. La temperatura care se va produce, totul va arde“, explică Emilian Niculescu, angajat al Crematoriului din Vitan-Bârzeşti, pentru B365.ro.

Vor rămâne oasele calcinate, atât rămâne dintr-un om. Undeva între 1,5 şi 3 kilograme de cenuşă. „Incinerarea durează cam două ore, după care cenuşa se recoltează într-o sală specială, unde se pisează, se pune la urnă, se lipeşte biletul semnat de familie cu numele decedatului. Urna va sta sub supraveghere până când familia decide ce va face. Mulţi se duc, o aruncă pe apă, pe munte, pe mare, alţii o îngroapă, o duc la cavouri.“

În cazul trupurilor care au peste 120 de kilograme, Crematoriul din Vitan-Bârzeşti refuză incinerarea, întrucât au avut probleme cu „un decedat cu gabarit depăşit“, pe care vor să le evite. „Am avut la 180 de kile, dar trebuie forţă.“ Emilian Niculescu are un glas relaxat, firesc, atunci când vorbeşte despre meseria lui. „Când se-aduc copii mici pentru incinerare ai o strângere de inimă. Când bagi un copil mic la cuptor“, atunci îşi mai pune întrebări.

În codul de etică al Federaţiei Internaţionale de Incinerare, înfiinţată încă din anul 1937, este specificat clar că, „odată ce sicriul şi conţinutul lui este pus în cuptor, acesta nu trebuie atins până ce procesui nu este complet“.

Dorin Ghergev, proprietarul crematoriului din Oradea, spune că temperatura de ardere este de 1.000 de grade Celsius, iar gazele rezultate în urma incinerării sunt arse încă o dată, astfel că, la eliminarea lor în atmosferă nu se observă niciun fum.

Costurile incinerării diferă în funcţie de vârsta celui decedat, operaţiunea fiind mai ieftină în cazul copiilor. Se mai adaugă taxa de concesionare nişă pe termen nelimitat şi taxa anuală de întreţinere a nişei. Cenuşa provenită din incinerare se depune în urnele asigurate de crematoriu şi se păstrează timp de 45 de zile în incinta crematoriului, perioadă în care familia trebuie să hotărască asupra depunerii lor la: domiciliu, în cavou, groapă, nişe sau în columbarele crematoriului.

Codul de etică al Federaţiei Internaţionale de Incinerare menţionează, la capitolul „Probleme de mediu“, că, în cazul în care trupul este ars într-un sicriu, acesta trebuie să fie făcut dintr-un material cu combustie uşoară, care să nu genereze fum, gaze toxice sau alte reacţii chimice. „Niciun metal nu trebuie folosit în fabricarea coşciugului, exceptând cele necesare pentru construcţia solidă, unde vor fi folosite doar metale cu punct de topire ridicat“, mai arată codul de etică.  De asemenea, hainele trebuie să fie din fibre naturale, iar pantofii nu trebuie să conţină materiale din PVC.

În articolul 80 – cu privire la respectul datorat persoanei şi după decesul său – din noul Cod Civil republicat în anul 2011 este speficicat faptul că „orice persoană poate determina felul propriilor funeralii şi poate dispune cu privire la corpul său după moarte“. De altfel, „în lipsa unei opţiuni exprese a persoanei decedate, va fi respectată, în ordine, voinţa soţului, părinţilor, descendenţilor, rudelor în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv, legatarilor universali sau cu titlu universal ori dispoziţie primarului, oraşului, municipiului“.

Românii nu par să mediteze prea mult asupra acestei modalităţi de conservare a memoriei celor trecuţi la cele sfinte. Nu vor să ardă. Un exemplu: în 2011, cetăţenii din localitatea Oşorhei s-au opus vehement construirii unui crematoriu, motivând că „suntem făcuţi pentru pământ“ şi că „praful de om mort“, care ar putea cădea în grădinile lor, poate afecta recolta de ardei.

Biserica Ortodoxă Română nu susţine practica incinerării, întrucât aceasta se împotriveşte credinţei ortodoxe pe care au fost întemeiate hotărârile Sfântului Sinod din anii 1928, 1933 şi din 5 iulie 2012. Totuşi, nu există o poruncă sau o învăţătură scripturală cu privire la incinerare.

„Trupul este, în credinţa creştină, chipul sufletului şi este creat de Dumnezeu printr-un act de atenţie deosebită. El nu este o închisoare regretabilă a sufletului, ci organul prin care acesta se manifestă, imprimând asupra lui pecetea caracterului său. Trupul face atât de mult parte din fiinţa omului, încât viaţa veşnică, cea deplină, va fi tot în trupul pe care l-am avut. Trupul acesta omenesc se bucură de atâta cinstire în ochii lui Dumnezeu, încât Fiul Său Şi l-a făcut trup propriu şi stă cu el în vecii vecilor pe tronul dumnezeiesc. […] În arderea trupului se manifestă pur şi simplu instinctul păcătos şi absurd de a destrăma credinţa creştină. Ea arată o totală necredinţă în Dumnezeu şi în demnitatea omului, făcut după chipul lui Dumnezeu. Ea descoperă un suflet pustiu de orice credinţă, găsind în cenuşă şi în praf simbolul cel mai nimerit al pustiului din el. Căci actele noastre au şi funcţia de a simboliza credinţele noastre. Cine respectă trupul, chiar mort, îşi simbolizează prin aceasta credinţa în veşnicia lui, iar cine lasă să i se ardă trupul arată că nu crede în nimic. [...] Suntem siguri că într-o bună zi, nu prea depărtată, vom citi în Monitorul Oficial decretul de desfiinţare a crematoriului, cuptor de trupuri omeneşti şi loc de sfidare a credinţei româneşti. Cine vrea să se ardă s-o facă acasă la el, cu uşile zăvorâte. Sufletul poporului nostru n-are nevoie de asemenea spectacole.“

Părintele Dumitru Stăniloae, în „Telegraful Român“ din 14 ianuarie 1940