Valer Dorneanu, preşedintele Curţii a ieşit public şi a declarat că CCR admite sesizarea cuplului Adrian Coman – Clai Hamilton, însă nu a declarat neconstituţionale alineatele 2 şi 4 ale articolului 277 din Codul Civil: „S-a admis în sensul că textele criticate sunt constituţionale în măsura în care recunosc dreptul la liberă circulaţie şi la şedere pe teritoriul României. Nu ne-am pronunţat cu privire la recunoaşterea căsătoriei. Am recunoscut în spiritul deciziei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene”. Cum era de aşteptat, CCR nu a ieşit din siajul deciziei de luna trecută a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care spune că directiva europeană privind libertatea de mişcare se referă inclusiv la cuplurile gay căsătorite pe teritoriul UE.

(...) în contextul mişcărilor conservatoare de a modifica definiţia familiei în Constituţie, decizia de azi vine ca o gură de aer proaspăt.

Aşadar, după cum putem intui, avem o victorie parţială la CCR pe chestiunea recunoaşterii căsătoriilor gay oficiate pe teritoriul UE. Atât Valer Dorneanu, cât şi comunicatul de presă al CCR dat publicităţii după încheierea şedinţei subliniază faptul că decizia este una limitativă şi nu afectează Codul Civil, ci mai degrabă baza legală pentru a aproba/respinge o cerere de rezidenţă venită din partea unui cuplu gay. De altfel, decizia CCR nu putea fi alta în condiţiile în care decizia CJUE din iunie are aplicabilitate directă, imediată şi prioritară.

Legalizarea parteneriatelor civile devine, astfel, o prioritate pe agenda politică.

În acelaşi timp, CCR şi-a arătat şi limitele astăzi. După o tărăgănare de peste doi ani, după audieri record, după o decizie CJUE şi o surescitare continuă la nivelul societăţii, judecătorilor CCR le-a lipsit curajul, în condiţiile în care aveau spaţiu de manevră pe alineatul 2 din articolul 277 din Codul Civil, care se referă la recunoaşterea căsătoriilor gay oficiate în străinătate. Acest lucru vine în condiţiile în care drepturile unor cetăţeni nu pot fi compartimentate independent unele de celelalte. Un cetăţean extra-comunitar care se mută cu partenerul lui în România ar trebui să aibă respectate şi alte drepturi dincolo de cel de şedere, acelaşi cetăţean se va confrunta cu alte probleme uzuale ce ţin de spitalizare, moştenire, acces la servicii publice, protecţie în faţa legii, etc.

Pentru clasa politică, în schimb, decizia vine ca un semnal important şi hotărât că parteneriatul civil trebuie adoptat cât mai repede. Oricât ar încerca politicienii din marile partide să evite subiectul, oricât ar fi instrumentalizate cele trei milioane de semnături în favoarea modificării definiţiei familiei în Constituţie, administraţia românească trebuie să se adapteze şi să pună în aplicare imediat deciziile CJUE şi CCR. Cea mai simplă metodă de a face acest lucru este parteneriatul civil, cu menţiunea că acesta trebuie să specifice faptul că acele căsătorii gay oficiate în statele care permit acest lucru să fie recunoscute pe teritoriul României ca parteneriate civile, cu drepturile aferente. Legalizarea parteneriatelor civile devine, astfel, o prioritate pe agenda politică.

(...) drepturile unor cetăţeni nu pot fi compartimentate independent unele de celelalte. 

Pentru comunitatea LGBT din România decizia vine cu un gust amar tocmai prin prisma limitărilor sale. Cu toate acestea, la 17 ani de la dezincriminarea homosexualităţii, aveam nevoie şi de o veste bună. Într-o formă sau alta, făcând trimitere la tratatele europene, CCR recunoaşte că şi familiile gay contează sau cel puţin ar trebui să conteze pentru societatea românească. Mai mult, în contextul mişcărilor conservatoare de a modifica definiţia familiei în Constituţie, decizia de azi vine ca o gură de aer proaspăt.

Nu vedem, după decizia de astăzi a CCR privind dreptul de şedere al cuplurilor gay căsătorite pe teritoriul UE, o euforie generală, nu e victoria pe care ne-am fi dorit-o. Cu toate acestea, putem vorbi cât se poate de serios, dincolo de chestiuni tehnice şi de nuanţă, despre o nouă etapă în lupta pentru drepturi LGBT în România, o etapă la care participăm noi toţi ca cetăţeni. De-acum încolo, clasa politică nu mai are dreptul, nu mai are voie să ne ignore şi să ne întoarcă spatele. Suntem cetăţeni, ne cerem drepturile şi vocile noastre se aud tot mai tare.