Câteva comentarii la reacţiile forumiştilor

Se pare că nu respect stilistica şi exigenţele unui blogger adevărat, drept pentru care mă simt vinovat. Ar trebui, cred, să intru în dialog cu partenerii mei de blog, să reacţionez mai des la comentariile lor, să fiu mai prezent în ”comunitate”.

Mărturisesc că nu mă simt în stare să ţin pasul cu toţi cei care îmi fac onoarea să mă citească şi să-şi spună părerea despre ce scriu. Le mulţumesc, oricum, tuturor. Sunt mai mulţi decît mă aşteptam, fie că mă tratează cu simpatie, fie că mă critică, sau mă dispreţuiesc. Am mai spus-o: cei care, într-un fel sau altul, dau cu mine de pămînt, sunt, totuşi, oameni care nu ratează în nici o săptămînă întîlnirea cu textul meu. Nu poate să nu mă flateze nerăbdarea cu care sunt aşteptat la cotitură, zelul nărăvaş cu care o sumedenie de supărăcioşi ”postează” prompt felurite amendamente şi sudălmi.

E greu să răspunzi fiecăruia; iar dacă faci o selecţie, rişti să comiţi o nedreptate faţă de cei lăsaţi în afară. Pe de altă parte, există un anumit tip de comentariu, care, de fapt, nu aşteaptă nici un răspuns: e o pură declaraţie de antipatie. Ce să răspunzi? Să-ţi ceri scuze că exişti? Să-ţi pui cenuşă-n cap? E inutil. Te confrunţi, în fond, cu un monolog care face abstracţie de subiectul textului tău, de evidenţe, de argumente. Omul îşi exprimă o convingere, iar cu convingerile ferm înrădăcinate nu te poţi lupta, mai ales dacă sunt susţinute de idiosincrasii aproape organice. Aşa, de pildă, pentru unii, eu rămîn, orice aş face, ”băsist”. Şi dacă vorbesc despre lebede. Degeaba le-aş atrage atenţia că am plecat de la Cotroceni după numai cinci luni de slujbă, că am scris o serie de articole critice la adresa actualului preşedinte (ceea ce l-a făcut să mă ameninţe public cu represalii), că nu am ambiţii şi interese politice. Articolele cu pricina sunt, pur şi simplu, ignorate. Sau sunt socotite prea puţine, sau prea civilizate (fiindcă nu trece drept critică ”adevărată” decît huiduiala mîrlănească). Alţii se grăbesc să observe că, după ameninţarea preşedintelui, am tăcut mîlc, speriat de consecinţe. E fals. Am reacţionat imediat, cerînd preopinentului, într-un editorial, să dea publicităţii informaţiile infamante pe care le deţine (ceea ce nu s-a întîmplat). Dar faptele nu contează. Ele nu pot modifica portretul-robot cu care m-am pricopsit în ultimii ani, mai ales dacă am îndrăznit să bombăn şi derapajele USL.

Alţii, în loc să mă atace la idei, mă atacă la siluetă, sau la biografie. Li se pare că sunt prea gras, prea păros, prea mîncău, şi mai urît decît crocodilii. Mi se scot pe nas cele două ”scrisori” către Ceauşescu (în realitate un memoriu şi o anexă la el), ca probe irefutabile că am fost comunist, securist, activist, lingău. Am dat toate explicaţiile necesare despre acest penibil episod într-un interviu apărut în Evenimentul Zilei din 29 septembrie 2010. Dar cine se oboseşte să-l citească? N-ar fi păcat să stricăm ”vraja” unei dulci (şi utile) calomnii?

Cineva scrie lungi comentarii, marcat, în chip vădit, de nostalgia vechiului regim, faţă de care ”aşa-zisa” democraţie e un dezastru. E genul de personaj pe care nimeni şi nimic nu-l va convinge de contrariul. Orice dezbatere calmă, orice dialog sunt pierdere de vreme: nu vor face decît să-l îndîrjească. Mai există şi forumiştii care nu scriu ca să ţi se adreseze, să te combată, sau să-ţi ducă gîndul mai departe. Vor doar să se exprime, să-şi audă vocea, să forţeze tiparul. În subtextul contribuţiilor lor se simte, adesea, tremurul unei veleităţi nesatisfăcute, sau al unei nevoi de acreditare publică: ”Alo, domnu` mai sîntem şi noi pe aici! Nu te mai da matale deştept! Am mai citit şi noi cîte ceva, poate chiar mai mult şi mai bine decît tine!” La polul opus sunt cei care îşi exprimă frustrările printr-un feroce discurs împotriva intelectualilor: ”nişte papugii, nişte scîrţa-scîrţa pe hîrtie”, elitişti, impostori, trădători.

Una peste alta, nu port pică nimănui. Fiecare are dreptul să-şi decoreze soarta cum crede de cuviinţă. Cît despre mine, sunt departe de a fi infailibil. Nu oblig pe nimeni să se alinieze părerilor mele, sau să mă ia drept statuie. Dacă e să am o pretenţie, ea ar fi una singură: cine vrea să se apuce de scris, şi mai ales să iasă pe scenă, pe piaţa ideilor şi a literelor, e musai să fie familiarizat cu gramatica elementară. Ştiu: poţi avea dreptate, chiar dacă nu ştii unde se pune cratima. Dar atunci nu aspira la statutul de scriitor. Încearcă stilul oral: fă-te politician!