Cât de săraci sunt românii? Un răspuns din perspectiva statisticilor oficiale

Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă, adoptată de ONU pe 25 septembrie 2015, asumă ca obiectiv de dezvoltare durabilă eradicarea sărăciei sub toate formele şi în toate zonele în care se manifestă. Peste 700 de milioane de oameni reprezentând 10% din populaţia globului trăiesc în sărăcie severă şi se luptă pentru supravieţuire. A avea un loc de muncă nu garantează ieşirea din starea de sărăcie.

Potrivit statisticilor ONU, 8% din lucrătorii şi familiile acestora de pe tot cuprinsul globului sunt afectaţi de sărăcie severă.

Oamenii trebuie eliberaţi de sub tirania foametei susţine al doilea obiectiv de dezvoltare durabilă din Agenda 2030. Cu toate că la nivel global s-au făcut unele progrese în atingerea obiectivelor de dezvoltare durabilă, sărăcia rămâne o problemă greu de rezolvat. Pandemia generată de noul coronavirus (SAR-CoV-2 sau COVID-19) va duce la scăderea nivelului de trai, la amplificarea sărăciei, la foamete în multe regiuni şi ţări ale lumii.

Dintotdeauna România s-a confruntat cu problema sărăciei, iar românii au fost nevoiţi să apere „sărăcia şi nevoile şi neamul”, după cum spune un vers celebru din „Scrisoarea III” de Mihai Eminescu. Sărăcia copiilor, sărăcia din mediul rural, sărăcia celor din industria grea sau extractivă, sărăcia periferiilor urbane sunt tot atâtea forme ale acestei probleme sociale cu care românii s-au confruntat de-a lungul istoriei. Pandemia de COVID-19 amplică temerile legate de sărăcie. Frica de sărăcie şi de foamete se manifestă imediat într-o situaţie de criză, mai ales de criză sanitară. De aceea, în ultimele săptămâni, românii au luat cu asalt magazinele de tot felul pentru a achiziţiona produse alimentare şi de strictă necesitate, de multe ori în exces.

În acest articol, voi prezenta o serie de indicatori statistici care descriu sărăcia în România, în profil regional şi în context european. Institutul Naţional de Statistică (INS) desfăşoară anual Ancheta privind Calitatea Vieţii (ACAV) care furnizează date pentru calcularea indicatorilor care descriu starea de sărăcie şi excluziune socială. Pentru măsurarea sărăciei relative se utilizează un set complex de indicatori statistici care descriu dimensiunea, incidenţa, profilul şi gravitatea fenomenului sărăciei din fiecare ţară, asigurând comparabilitatea la nivel internaţional. Indicatorul principal îl constituie venitul bănesc disponibil al unei persoane, într-un anumit moment de timp. Prin intermediul acestei metode se determină persoanele ale căror resurse sunt mai mici decât ale restului populaţiei, prin raportare la un prag al sărăciei care mai este  numit şi „linie a sărăciei”.

Pragul de sărăcie se stabileşte la nivelul de 60% din valoarea medianei veniturilor disponibile pe adult-echivalent. În conformitate cu scala de echivalenţă a OECD, venitul disponibil pe adult-echivalent este o sumă care se calculeză astfel: capul gospodăriei =1, persoanele de 14 ani şi peste = 0,5, persoanele sub 14 ani =0,3. De exemplu, în anul 2018, la nivelul României, pragul sărăciei relative, adică venitul bănesc pe adult-echivalent în raport cu care o persoană cu un venit inferior pragului era considerată săracă a fost de 9002 lei pe persoană. Prin urmare, sub pragul de 750 de lei pe lună, o persoană era considerată săracă în 2018.

Rata sărăciei relative se defineşte ca fiind ponderea persoanelor sărace în totalul populaţiei. Se consideră sărace persoanele din gospodăriile care au un venit disponibil pe adult-echivalent mai mic decât nivelul pragului de sărăcie. Acest indicator statistic mai este întâlnit şi sub denumirea de „rata riscului de sărăcie”. După mai bine de un deceniu de integrare europeană, rata sărăciei relative în România a scăzut doar cu un punct procentual: de la 24,6% în anul 2007, la 23,5% în anul 2018. Cu alte cuvinte, un sfert dintre români sunt sărăci.

În România, cei mai afectaţi de sărăcie sunt copiii şi tinerii. Potrivit INS, în anul 2018, 32% dintre persoanele cu vârste între 0 şi 17 ani se aflau sub pragul de sărăcie. Persoanele active economic, cu vârste cuprinse între 18 şi 64 de ani, sunt afectate de sărăcie în proporţie de 21,2%. Rata sărăciei la persoanele cu vârste de 65 de ani şi peste este de 22,8%.

În ceea ce priveşte profilul regional al sărăciei, cele mai sărace regiuni din ţară sunt Nord-Est (35,6% persoane sărace), urmată de Sud-Vest Oltenia (34,3%) şi Sud-Est (31%). Spre comparaţie, rata sărăciei relative era de doar 4,1% pentru regiunea Bucureşti-Ilfov în anul 2018. Polul sărăciei este reprezentat de zona Moldovei, iar bogăţia este concentrată în jurul Capitalei României.

Rata sărăciei relative înainte de transferurile sociale, exclusiv pensiile, a scăzut în perioada 2007-2018, de la nivelul de 31,5% la 28% din totalul populaţiei României. Când ne referim la sărăcie înainte de transferurile sociale înseamnă că se scad din veniturile disponibile acele transferuri sociale care nu sunt de natura pensiilor, adică sumele de bani primite de populaţie de la stat cu titlu de protecţie socială: ajutoare de şomaj, alocaţii, burse, indemnizaţii de sprijin, ajutoare acordate pentru situaţii speciale.

Este important să remarcăm faptul că, dacă statul nu ar interveni prin măsuri asistenţiale sub forma transferurilor (ajutoarelor) sociale, rata sărăciei relative ar fi cu 4,5 puncte procentuale mai mare, creştere care rezultă din diferenţa dintre nivelul ratei sărăciei relative înainte de transferurile sociale (28%) şi rata sărăciei relative (23,5%), date corespunzătoare anului 2018.

În spaţiul public auzim deseori că statul român ar cheltui prea mulţi bani pe asistenţă socială. Realitatea, conform datelor Eurostat pe anul 2018, este că ponderea cheltuielilor sociale în PIB este de 12% în România. Spre comparaţie, Finlanda alocă 24,1% din PIB, fiind campioana alocărilor pentru cheltuieli sociale, media UE fiind de 19,2% din PIB pentru cheltuieli sociale. Potrivit calculelor INS, dacă în anul 2018, statul nu ar fi intervenit prin transferuri sociale, inclusiv pensiile, 45,9% din români s-ar fi situat sub pragul sărăciei relative.

Conform Eurostat, în România anului 2018, 15,3% dintre cei care munceau erau săraci. Pentru comparaţie, în Franţa, 7,1% dintre cei care muncesc sunt afectaţi de sărăcie. La nivelul UE, doar 9,2% dintre cei care muncesc sunt săraci. Sărăcia celor care muncesc demotivează, descurajează, reprezintă un exemplu negativ. Tot datele Eurostat pentru anul 2018, ne arată că 28% dintre românii care muncesc, cu vârste cuprinse între 20 şi 34 de ani, sunt săraci. Sărăcia determină migraţia externă, mai ales a tinerilor, a persoanelor active economic. Aici aflăm o explicaţie a lipsei forţei de muncă. Din cauza salarizării precare, oamenii decid să plece în alte părţi pentru a obţine venituri mai mari. Miile de români care s-au îmbarcat pe aeronavele din Aeroportul din Cluj, Iaşi  zilele acestea au plecat spre Germania pentru că sunt sărăci, pentru că au nevoie de bani.

Analiza statistică a sărăciei la nivel naţional, în profil regional şi în context european, înainte şi după transferurile sociale, pe categorii de vârstă, sugerează posibile direcţii de intervenţie socială şi economică din partea decidenţilor în materie de politici publici. Din toată această analiză, important este să reţinem următoarele aspecte, în contextul pandemiei de COVID-19: 1) unul din patru români este sărac; 2) copiii şi tinerii reprezintă segmentul de vărstă cel mai afectat de sărăcie; 3) avem cel  mai mare procent de angajaţi sărăci din toată Uniunea Europeană.

Creşterea economică nu este întotdeauna incluzivă. Dimpotrivă, nu toţi oamenii beneficiază de pe urma prosperităţii care se acumulează la un moment dat într-o ţară. Atunci când venitul produs într-o ţară creşte mai repede decât veniturile primite de către gospodăriile din ţara respectivă, înseamnă că economia nu este favorabilă incluziunii şi că prosperitatea acumulată nu este împărtăşită de toţi oameni

În conformitate cu obiectivele de dezvoltare durabilă ale Agendei 2030 pe care România, în calitate de ţară semnatară a acestui document ONU, se obligă să le ducă la îndeplinire figurează şi eradicarea sărăciei sub toate formele: sărăcia cronică, de lungă durată, sărăcia copiilor, sărăcia femeilor, sărăcia persoanelor vârstnice, sărăcia din mediul rural sau din cartierele sărace ale oraşelor. Combaterea sărăciei necesită implementarea unor politici economice şi sociale active, bazate pe creşterea ocupării în muncă, pe creşterea veniturilor, inclusiv a salariaţilor din mediul privat. Solidaritatea în sărăcie nu este o soluţie la problemele sociale şi economice generate de pandemia de COVID-19. Economia trebuie să funcţioneze, să se dezvolte, să crească pentru bunăstarea unui număr cât mai mare de oameni. În lumea de astăzi, sărăcia nu este o virtute. Poate doar pentru călugări, pustnici şi alţi oameni care o asumă în mod voluntar, ca stil de viaţă.

Notă: pentru documentarea acestui articol, care se doreşte a fi o contribuţie la diseminarea datelor statistice şi la promovarea culturii statistice, am folosit date culese, procesate şi validate de Institutul Naţional de Statistică, accesate din baza INS-TEMPO Online şi date de la Eurostat. Opiniile exprimate în acest text nu angajează în niciun fel poziţia instituţiilor în care lucrez şi/ sau cu care sunt asociat.