Cât de rău strică românii imaginea Parisului ?

Răspunsul la întrebarea din titlu este foarte simplu: n-o strică. M-aş risca să spun că nu o strică deloc, dar sunt conştient că drumurile mele prin capitala Franţei au fost limitate de timp. Şi că este foarte posibil să-mi fi scăpat locuri, situate mai la periferie, în care conaţionali de-ai noştri să-şi dea în petec.

Oricum, în inima Parisului, românii răi nu se văd. Alte naţii alungă turiştii atât de preţioşi pentru PIB-ul francezilor.

Aşadar, am fost prin Paris în căutarea celebrului „s’il vous plait, monsieur”. Nu mi-am propus neapărat asta, aveam altă treabă acolo, dar, dacă tot m-am nimerit în zonă am zis să verific ce motiv au avut francezii de la televiziunea aia, al cărei nume nu l-am reţinut, să ne jignească pe toţi la pachet. Ca să-mi ating obiectivul, am luat metroul, pentru că, din taxi, Parisul poate părea idilic, ca în filmele de dragoste americane. N-am mers două staţii, că am şi găsit ce căutam: o bătaie în toată regula, care ne-a ţinut pe loc vreo douăzeci de minute. Într-un vagon din faţă, mai mulţi tineri se cafteau de zor, spre spaima călătorilor. Până să vină poliţia şi să-i calmeze, m-am lămurit că nu erau români. Erau cetăţeni afro-francezi, cred eu, pentru că un român n-ar putea arăta aşa nici dacă ar merge la solar 365 de zile pe an.

M-am plimbat prin Paris câteva zile. N-am ratat nici un obiectiv aflat pe traseul obligatoriu al turiştilor japonezi şi americani aflaţi pentru prima oară în capitala Franţei. Am fost la Notre Dame, la Luvru, pe Champs Elysees, la Arcul de Triumf, la Turnul Eiffel, la Sacre Coeur. Primul lucru care mi-a sărit în ochi vizitând aceste obiective, pe lângă mulţimea de turişti, a fost mulţimea de vânzători de turnuri Eiffel în miniatură. Erau cu zecile, cu cârpe întinse pe jos, pe care îşi etalau marfa. Imaginea era dezolantă, mizeria era mare. I-am studiat atent. Nici ăştia nu erau, din fericire, români. Cam jumătate erau afro-francezi, iar cealaltă jumătate, mai mult ca sigur maghrebieni, pentru că în Ferentari la noi nu se vorbeşte araba.

De departe, locul cel mai asediat de vânzătorii ambulanţi era Sacre Coeur. Se întindeau de la baza dealului şi până în vârf, la biserică, de abia aveai loc să te strecori printre ei. În afară de aceştia, care, chipurile, erau în timpul serviciului, mai erau o mulţime de pierde-vară, la propriu, beţi şi violenţi majoritatea dintre ei. Sigur nu erau români, din aceleaşi motive pe care vi le-am expus mai sus. Am avut însă mari emoţii când am văzut un grup de puşti care se scăldau de mama focului îmbrăcaţi într-o fântână situată pe acelaşi drum spre Sacre Coeur. Mi-au venit în minte imaginile cu copii romi care făceau baie în fântânile din zona Unirii. Dar nu erau de-ai noştri, n-au reacţionat în nici un fel când le-am adresat câteva cuvinte în română. Nici măcar cât să mă înjure.

Emoţii am avut şi când am vazut mai mulţi indivizi căţăraţi pe statuile din curtea interioară a Palatului Luvru sau din Grădinile Tuileries. Ştiam că unii din conaţionalii noştri mai au acest obicei. M-am liniştit, însă, când i-am privit în ochi, pentru că români cu ochii mici şi vorbind chineză-japoneză-coreeană n-am mai văzut. A mai fost şi un grup de tineri gălăgioşi şi violenţi care se luaseră de un sărman de cântăreţ ambulant pe podul care duce de la primărie la Notre Dame. Omul chiar cânta bine la vioară, ceva din Edith Piaf, dar urechile golanilor ălora nu suportau aşa o muzică tristă. Prin urmare, l-au măscărit în fel şi chip în limba arabă sub privirile îngăduitoare ale singurului francez get-beget care a trecut prin zonă în decurs de 15 minute.

Sigur, documentarea mea poate fi considerată subiectivă, n-am stat să scormonesc tenebrele Parisului în căutare de români. Dar asta este ceea ce am observat la faţa locului. Şi dacă or exista, românii ăia răi nu se văd în mulţimea de vorbitori de limbi africane şi asiatice care au invadat capitala Franţei. Singurii conaţionali pe care i-am văzut au fost cei care stăteau la coadă, la aeroport, ca să ia avionul către ţară. În aglomeraţia de cozi de italieni, spanioli, arabi, chinezi şi ce-or mai fost ei, coada românilor era cea mai liniştită. Studenţi sau muncitori, oameni fără fiţe, însoţiţi de copii sau de bătrâni, aşteptau calmi să le vină rândul. Păcat că nu i-au filmat francezii ca să-i dea la ştiri la televiziunea aia, al cărei nume nu l-am reţinut.