Casa părintească

Uneori, viaţa ţine să îţi contrazică violent prejudecăţile. Alteori, cu blândeţe. Ca în povestea de mai jos. Lectură plăcută!

Apropiindu-ne vertiginos de celebrarea Centenarului, pentru care ţara asta a trebuit să aştepte nu mai puţin de o sută de ani, e aproape inevitabil, în contextul socio-politic multiplu complicat, să nu vorbim şi de foarte, foarte multe lucruri rele. Cum că România de azi se află cam la acelaşi nivel cu România de acum un secol, cel puţin când vine vorba de infrastructură, cum că e înaltă corupţie la nivelul înalt al guvernării, parlamentului, şi în principiu în politică, cum că sistemul medical, educaţia şi industria sunt la pământ, nemaivorbind de agricultură, care nu prea are unde să fie altundeva.

Fiind prea preocupaţi cu aceste aspecte negative, la a căror declaraţie participă la unison toţi cetăţenii, şi românii şi maghiarii, în ultima vreme nu s-a mai aruncat clasicul praf în ochi, cu „problema maghiară”, cel puţin nu în public, nu în ştiri, nu în media, etc. Din păcate asta nu înseamnă că lucrurile s-au schimbat. Citând un vechi banc comunist, „ura e în suflet”. Iara de acolo, stă să erupă oricând în spaţiul public, ori să fumege în fundal, intoxicând relaţiile personale interetnice. Va fi imposibil să repar de unul singur această situaţie, nu va ajuta cu prea mult un text de jumătate de pagină, dar hai, să fie asta (încă) un pansament la această rană, pe care ne place să o scobim, în loc să o lăsăm să se vindece. Fără (şi mai) mult preambul, iată o poveste,

Despre prejudecată

-după un caz real-

Tatăl meu se trage dintr-un sat din cel mai mijlociu mijloc a Câmpiei Transilvănene. Un sat irelevant din punct de vedere a culturii maghiare ardeleneşti, dar nu şi din punct de vedere al populaţiei maghiare. Satul respectiv a căpătat un avânt în dezvoltare, când a fost populat cu colonişti din Ungaria actuală, cu aproximativ două sute de ani în urmă, astfel s-a dezvoltat relativ ermetic faţă de cultura regiunilor învecinate, ca Sicul, zona Clujului, Arieşului etc. Un sat care, după Arbitrajul de la Viena, a avut şi „privilegiul istoric” de a cădea în sacul Groenging, datorită zăcămintelor de gaze naturale. Bingo, e vorba de Sărmaşul Mare.

Din acel sat se trag, evident, şi surorile tatălui meu, care în această povestire sunt relevante datorită faptului că ele au dat viaţă celor mulţi verişori ai mei, practic fraţi surogaţi pentru mine, veri cu care am petrecut fiecare vacanţă de vară la sat, ba şi destule vacanţe de Crăciun, de Paşte. Sărmaşul a fost satul copilăriei noastre. În acel sat noi am strâns poate mai multe amintiri decât Creangă, mare păcat că nu stiu a povesti cu aşa iz nostalgic, precum dascălul de la Humuleşti. Din acel sat ni se trag părinţii noştri, care nu sunt oameni răi, dar cam ca mai toţi maghiarii din Ardeal, au învăţat să nu aibă prea multă încredere în români, să nu aibă prea mare stimă faţă de ei şi nici prea multe aşteptări. Trebuie să recunosc, cam astfel am crescut şi eu. Nu m-au învăţat să îi urăsc, nu să „vreau înapoi Ardealul”. Dar, m-au infuzat pe parcurs poveşti cu vecinii bunicilor care nu ştiau a coace nici măcar o pâine ca lumea, şi altele de genul, care ni se păreau la fel de normale, ca şi faptul că românii se luau de noi să nu mai vorbim „limba asta urâtă”. Toate astea, împreună cu verile de la ţară făceau parte din copilăria noastră.

Mare ne-a fost aşadar mâhnirea, când, după moartea ambilor bunici, părinţii noştri au vândut casa, iar vizitele la ţară s-au rărit, şederile s-au scurtat. Degeaba mai exista în sat destulă rubedenie de atâtea grade câte poate avea şi arsura, farmecul nostalgic al acelor veri s-a dus, cum s-au dus şi bunicii, cum s-a dus şi casa, cum s-a dus şi copilăria… Bunicii s-au dus cum s-au dus toţi bunicii, copilăria s-a dus şi a venit liceul, facultatea.

Iar casa s-a dus astfel: „–Tre’ să vindem casa. –Dar, ce ar fi să o cumpărăm noi? –Noi? –Da, noi! Plăteşti partea surorilor, şi ne mutăm acolo. –Bun, dar ce facem cu slujbele noastre, ce vei face tu acolo, ce voi face eu, unde dăm copilul la liceu? La Târgu Mureş! O fi şi acolo scoală maghiară. –Da, dar e colegiu, cu internat… În fine, vindem casa”, au hotărât părinţii.

Dintre toţi doritorii, au vândut-o unui consătean pe nume Dombi. Pentru că dintre toţi doritorii, era singurul maghiar. Mai specific, era rom, dar avea nume maghiar! La scurt timp după achiziţie însă, numitul Dombi a tăiat toţi, dar absolut toţi copacii din ogradă. Mărul din faţa casei, care în fiecare toamnă ameninţa ţiglele cu rodul lor zemos, materia primă pentru „benzina” zilnică a ardeleanului. Nucul din spatele casei, sub care îşi trăgea bunicul fiecare dup-amiază siesta de „dolce far niente”, şi în care, când se urca verişorul meu, vedea până în satul vecin. Vişinul pe care am reuşit şi eu să mă caţăr în sfârşit, cu câte o carte. Toţi prunii, la care dacă ajungea mai repede bunica, aveam gem şi compot, dacă ajungea bunicul, el avea pălincă, iar noi doinele şi cântecele lui populare cântate sprijinit pe colţul mesei. Toţi-toţi copacii, până şi puieţii, pe care îi plantasem noi, copii, din glumă, înfingând seminţele de vişine în pământ. Numitul Dombi a tăiat aşadar toţi copacii, mai ceva ca Moromete, căci după ce a tăiat salcâmul, Moromete nu a vândut mai departe şi casa. Dombi însă, probabil necitind romanul respectiv, a vândut mai departe casa, unei familii de români.

Priveliştea aceasta o contemplam, cu melancolie, când într-o toamnă, de ziua morţilor, ne-am întors la Sărmaşu, toată familia. Inclusiv noi copii, de data aceasta de la Cluj, de la facultate. O contemplam din poartă, noi, verişorii, şi ne părea nespus de rău de copaci, a căror lipsă ne imprima tot mai accentuat în suflet, că bunicii noştri nu mai locuiau de mult aici, ci în ţintirim, unde tocmai îi vizitasem. Cum stăteam aşa, în apusul din faţa porţii,care între timp şi-a schimat culoarea, din verde în maro ruginiu, precum frunzele, contemplând trecutul cu filozofia noastră de boboci clujeni, iese doamna casei. Noua proprietară. O femeie de vârsta a doua, o ţărancă simplă, tipică, de care mai văzusem destule prin sat. Doar că pe ea n-o cunoşteam. Ştiam doar că e româncă. Fapt care s-a confirmat, când ne-a întrebat cine suntem, şi pe cine căutăm. Abia am apucat să spunem că suntem nepoţii, că aici au trăit o viaţă întreagă bunicii noştri, că aici am copilărit, doamna a şi deschis poarta, şi cu mare entuziasm şi înţelegere ne-a invitat înăuntru, în ogradă. Ne-a invitat şi în casă, însă acolo nu ne-au dus picioarele. În afară de copacii tăiaţi, curtea era neschimbată. Acelaşi hambar, aceeaşi şură cu fân, acelaşi grajd, cu muget de vaci, cuptorul din argilă, găini alergând speriate… în casă insă am fi fost străini, în casa unui alt străin. Din reveria dulce-amăruie ne-a readus la noua realitate, reapariţia doamnei. Dânsa intrase în fugă în timp ce noi admiram locul în care verişoara şi-a pierdut un dinte, unde eu am călcat pe pinten un cocoş mai viteaz, unde învăţasem câinele să danseze… iar acum, când dădeam să plecăm, doamna a reapărut iar, dând buzna din casă cu o traistă în mână. Traista conţinea o gâscă tăiată şi o sticlă de pălincă, deoarece: „De la casa părintească nu se pleacă cu mâna goală”.