Căruţa cu leagăn împărătesc

O poveste petrecută la Slătioara, în tinereţile mele, m-a urmărit toată viaţa până azi, când eroii ei au intrat toţi, demult, în legendă, iar eu nu mai am niciun martor în afara amintirilor şi acelea şterse de timp ca icoanele din Biserica de lemn de la Cociobi.

Aşadar, îmi amintesc că, sub ţâţa Măgurii Slătiorului, îşi făcuse o casă ca o cetate un anume Gheorghe al lui Bălan, tatăl unei singure fete frumoase ca focul, ardea pământul sub ea, încât se dusese vestea că până la măritiş Gheorghe al lui Bălan o păzise cu puşca.

Mi-amintesc că l-am cunoscut şi eu într-o toamnă de la începuturile colectivizării forţate, când se făcuse vestit hotărând să nu mai coboare în sat nici pentru roata cu pachete de ţigări „General Antonescu”. O dată la două săptămâni scobora biata nevastă-sa, Gheorghiţa, mai bine de 6 kilometri, la  MAT-ul de lângă primărie, să-i cumpere ţigările cu care se învăţase în război. El nu mai voia să aibă de a face cu „statul” care-l ameninţase prin primar cu colhozul. Îmi amintesc că intenţionat am ajuns la el, în vîrful Măgurii, şi el mă invitase în pivniţa lui să mă cinstească cu ţuica băută la nunta fiicei sale.

- Am aici trei mode, zisese el, şi scosese ţuica, pe rând, din butoaie, cu un ţoi mic de sticlă legat cu sfoară.

- Am auzit că ai păzit fata cu puşca?, întreb eu.

- Păi dumneata ai văzut fata mea? Şi tot n-a fost destul, fiindcă m-a pus în situaţia s-o dau după cel mai urât, dar bogat dintre peţitori, vecin de toate mejdinile cu mine, fiindcă nu puteam sta tot timpul cu puşca încărcată, trebuia să mai duc şi eu după un iepure, la Lacurile negre, în vârful Măgurii, după o vulpe, după o prepeliţă...

- Ai fost obligat?, întreb eu cu subînţeles.

- Am fost, ce să fac?! M-au obligat mejdinile fiindcă în pustiul ăsta rar îţi bătea cineva la uşă şi ea, la 16 ani, se făcuse de măritat, nici cu puşca n-o mai puteam păzi.

- Şi am auzit că ai pus condiţii!

- N-am avut încotro, fiindcă şi urâtul era bogat.

- Te-ai târguit?, întreb eu

- Mă, băiete, i-am spus eu, eu îţi dau fata însă, nu poţi duce fata mea la Horez, la târg, cu carul cu boi. Îmi vinzi mie o bucată de pământ, mejdină cu mine, faci rost de bani, cumperi o căruţă nouă, cumperi doi cai ca ăia zugrăviţi sub streaşină la biserica din Vioreşti şi îi faci căruţei leagăn împărătesc şi numai cu leagăn împărătesc s-o porţi întreaga viaţă.

Toată povestea asta intrase în legendă şi aşa m-am dus şi eu să văd fata păzită cu puşca şi mi-am dat seama că merita leagănul împărătesc.

Leagănul împărătesc era făcut din scânduri de stejar geluite şi lăcuite ca sticla, un fel de băncuţă prinsă de loitre în cârlige ca să alunece ca un leagăn,  şi pe băncuţa cu spătar, două căpătâie umplute cu lucernă proaspătă ca pernele moi şi, lângă Florica, Vasile Cocioabă cu hăţurile cailor şi cu biciul în mână şi caii cu căpestre cu ciucuri roşii şi clopoţei de alamă ale căror clinchete umpleau văzduhul şi făceau din ziuă sărbătoare şi Florica, îmbrăcată cu scoarţe roşii şi catrinţa cutată, strânsă pe mijlocul cât un inel, şi cu cămaşa ţesută în război şi învăluită de sus pînă jos de o maramă de borangic, iar ea stătea dreaptă ca sfintele din icoanele pomenite, parcă ar fi fost luată din icoană şi pusă în leagănul împărătesc şi, de jur împrejurul ei, numai miros de muşcată creaţă, cât a trăit ea.

Şi Vasile Cocioabă, mereu îmbrăcat ca ginere, lângă ea, cu lămâiţa de la nuntă în piept şi avea un fel de a ţine hăţurile când pornea căruţa parcă ar fi fost un sobor de îngeri împrejurul leagănului împărătesc.

Şi aveau şi umbrelă, mare de tot, pe care o aprindeau când ploua, înfiptă într-o ţeavă de soc în spatele spătarului Floricăi.

Şi cât a trăit, şi a trăit peste 70 de ani, a rămas subţire ca o prinţesă, nici n-ai fi zis că a făcut la rând şase copii, patru băieţi şi două fete, dintre care una frumoasă ca ea, de nu ştiai niciodată care-i mama!

Şi cu alaiul ăsta se ducea Florica la târg, la Horezu şi, când trebuia să se dea jos din leagăn, dădea ocol Vasile Cocioabă leagănului, şi o lua pe Florica de subţiori ca pe un copil şi roiul clopoţeilor ca un ison şi caii mărunţi şi iuţi, parcă ar fi fost dresaţi, când îşi scuturau capetele, începea clinchetul alămurilor.

Se zice că, într-o zi de târg, la întoarcerea acasă, i-ar fi aşteptat Gheorghe al lui Bălan cu un vulpoi argăsit în braţe şi, de atunci, umerii Floricăi erau acoperiţi de blana roşcată a vulpoiului.

Acum patru ani m-am dus să văd cine se mai află pe lume din neamul Cociobilor: nimeni. Cineva mi-a arătat leagănul împărătesc şi o fotografie cu căruţa cu cai şi leagănul împărătesc şi Florica în leagăn cu umbrela aprinsă în spate să n-o atingă nicio picătură de ploaie. Cineva din neam mi-a spus că Florica niciodată n-a arătat mai frumoasă şi mai subţire decât în fotografia asta care era ultima.

Şi concluzia unor vecini:

- Vă daţi dumneavoastră seama câţi copii a făcut împărăteasa! Ştia el, Gheorghe al lui Bălan, de ce a păzit-o până la nuntă cu puşca.

Aşa mi-am adus eu aminte că pe la 15 ani am avut şi eu o puşcă aidoma aceleia a lui Gheorghe al lui Bălan, cu o singură ţeavă şi la capătul dinspre pat al ţevii cu o rotocoală cât o nucă în care puneam pulberea şi din nucă ieşea afară o ţeavă subţire cât o gămălie de ac în care puneam capsa şi în capsă lovea cocoşul care aprindea pulberea şi producea explozia. Puşca se încărca pe ţeava cu bile de plumb şi dopuri de câlţi bătute bine cu o vargă de fier şi pentru fiecare vânat, bile anume, trei, la fund, pentru vulpe, două bile mai mici pentru iepure şi un pumn de alice pentru prepeliţă.

Când am fost în pivniţă la Gheorghe Bălan, la ieşire, sub streaşină, am zărit puşca lui cu care a cutreierat Măgura întreagă. Era arma care mi-a inspirat romanul ”Nişte ţărani” şi care l-a determinat pe Mircea Daneliuc să dea filmului său, după romanul meu, titlul ”Vânătoare de vulpi”.

Aşa m-am plătit şi eu de datoria faţă de istoria slătioreană a unei fete păzită cu puşca şi plimbată la târg, la Horezu, cu leagănul împărătesc.