Şi leuştean şi pătrunjel şi cartofi noi şi ceapă şi usturoi. Şi praz, praz chinezesc, turcesc, praz de la Paris, dacă-ţi închipui dumneata. Scria pe cutie în franţuzeşte ce scria, însă Paris am înţeles şi eu. Creşte la Paris praz? – mă întreabă omul uimit, şi vesel, dar şi îngrijorat.

- Nu, zic eu, se vinde şi la Paris. Şi francezii mănâncă praz. Din ferme, însă, poate din jurul Parisului.

- Domnule, dacă trimiţi dumneata o fată mare, în sens figurat, înţelegi, că de la treisprezece ani, dracul mai găseşte o fată mare, dacă o trimiţi în grădină să-ţi aducă o mână de mărar, nu ştie să-l deosebească de pătrunjel. Cam asta e situatia aici, sub munţii Căpăţânii, cum îţi place dumitale să te lauzi.

Tac provocator,  să-l fac să continue.

- Mitrică Albuică zicea iarna asta, nu mai de mult, „domnule, eu de vacă nu mă las; dacă nici o vacă nu mai are ţăranul pe la casa lui înseamnă că a rămas văduv”. Dar Mitrică nu era văduv, şi, cum a trecut Sfintele Paşti, a vândut vaca.

Îl ascult şi îl surprind nedumerit: i se pare că nu particip la „chestia ţărănească” aşa cum crede el, dramatic. Suntem la o răscruce de drumuri, la Slătioara, şi eu îmi amintesc dealurile toate albite de oi şi de vaci şi de miei şi de iezi, din timpul copilăriei şi adolescenţei şi tinereţii şi maturităţii mele până spre cincizeci de ani. Acum e o linişte cu adevărat cutremurătoare. Fânul a crescut mare, se leagănă în vânt, însă părăsit, nu se mai uită nimeni la fân, nu mai coseşte nimeni, nu mai sunt cositori, nici coase de mână la târg la Hurez; fuseseră două sau trei maşini de cosit aduse la mâna a doua de cine le adusese, din alte sate, dinspre câmp, la noi, sub munţii Căpăţânii, fânul nu mai constituie un subiect, nimeni nu mai cumpără fân şi deci nici nimeni nu mai are cum să vândă fân, nimeni nu mai are nevoie de fân. Anul trecut, în calitatea mea de moştenitor al Sărarilor, pe o fâneaţă de aproape un hectar şi jumătate, m-am trezit cu iarna peste mine şi fânul necosit, în picioare, în jurul casei. În urmă cu trei ani, sau patru, a început criza fânului sub Munţii Căpăţânii, în satele vâlcene din acest loc, şi, la acel început, am pus şi eu în mişcare o lume întreagă de slătioreni să-mi găsească un ţăran cu nevoie de fân pe care sa i-l dau gratis. Ei bine, de trei veri mă lupt să dau fânul cuiva şi n-am cui. Să-l dau gratis. Nu-l vrea nimeni. La început, a apărut cineva care l-ar fi luat gratis. Se angaja, zicea, să-l ia gratis, dar să i-l dau cosit de mine, strâns de mine, făcut căpiţe de mine.

- Domnule, iau eu fânul, dar cosit de dumneata, strâns de dumneata, făcut căpiţe de dumneata, însă, trebuie să stii că n-am cu ce să-l iau ca să-l duc până la mine acasă. Îl iau, cum ţi-am spus, dar să mi-l aduci tot dumneata acasă, fiindcă n-am nici car, nici căruţă, nici furgonetă, nimic şi, altfel, nu mă angajez să ţi-l iau nici gratis, fiindcă nu rentează. Pentru mine renta să-i dau fânul gratis, cosit, strâns, făcut căpiţe şi dus acasă la el. Era, cred, un târg unic în istoria capitalismului românesc.

Aşadar, mi-a rămas fânul necosit până toamna târziu, până şi-a făcut pomană cu mine un posesor de maşină de cosit, l-a pus jos când mai era niţel şi ningea. I-am plătit cinstit cositul şi fânul acolo a rămas cosit, sub zăpadă.

Grămezile de mere ţărăneşti, ionatane adevărate, creţeşti, craioveneşti, albe gutui, au rămas şi ele până a început să ningă, uitate şi de proprietarii lor. Nu le-a cumpărat nimeni. În piaţa românească, toate soiurile de mere si pere şi prune franţuzeşti, turceşti, spaniole, italieneşti. Toate soiurile. Să vedem ce va fi anul acesta.

Am ajuns la Slătioara, înconjurat de o fâneaţă grasă, mustoasă, mătăsoasă, cu paiul de peste un metru; nu se uita nimeni la ea. Dacă Mitrică Albuică şi-a vândut vaca, slabă nădejde să găsesc un cositor să-mi facă o potecă pe urmele maşinii, să pot intra în casă. La Hurezi, sâmbăta trecută, câţiva ţărani harnici, săracii de ei, de la Stroieşti, Cireşu, Copăceni, trag nădejde să vândă grămăjoarele lor cu răsaduri. Căldură de moarte, răsadurile pălite de arşiţă, cine să mai cumpere şi răsadurile lor?! Am văzut, totuşi, pe cineva, o bătrânică mai sănătoasă şi mai ambiţioasă, şi sigur mai harnică, cumpărătoare a unei mâini de răsaduri, de roşii şi praz şi vinete.

- Mai mult din ambiţie! zice ea parcă s-ar fi scuzat, dar nu cred că se mai face cine ştie ce recoltă la mine în răzoare. După atâtea ploi şi îngheţuri, răsadurile astea ar fi al treilea rând scăpate de frig, de brume şi de grindină. Mai mult de mila ţăranilor ăstora, care mai sunt, încerc şi anul acesta.

Deasupra Slătioarei şi Hurezilor, lanţurile Căpăţânii, încă spoite de valul ultimei ninsori, înaintea lui 1 iunie.

Tot am avut noroc la Hurezi, fiindcă l-am întâlnit pe fiul lui Mitrică Albuică, abia întors din Olanda, unde muncise pălmaş trei luni de zile, fără niciun spor, zice el, „fiindcă nu te mai bagă nici prin Europa, nimeni în seamă şi a trebuit să mă întorc acasă, să o iau de la început, cu diploma de absolvent al unei facultăţi de managament în turism cu care n-am obţinut până am plecat în Olanda decât un angajament de şofer la o firmă care şi-a restrâns activitatea şi am rămas cu diploma în buzunar”. L-am întrebat dacă tatăl lui mai are acasă o coasă şi mi-a spus că sigur are şi sigur nu ştie dacă mai sunt ţărani care să fi păstrat o coasă la ei în curte. M-am gândit să-l întreb dacă n-ar vrea să-mi cosească, plătit fireşte, şi mie, o potecă măcar, dar mi-a fost ruşine. Mi-am adus aminte de o rudă, preot tânăr, ambiţios şi harnic, şi l-am rugat pe el, om cu carte şi de o frumoasă imagine cărturărească în sat şi m-a înţeles şi îi mulţumesc şi pe această cale.

Iată, astfel, cum arată o carte poştală ilustrată cu urmaşii ţăranilor vâlceni din Oltenia de sub Munţii Căpăţânii. Ea ar fi putut fi intitulată şi „Nimeni nu mai are nevoie de fân”.