Am treizeci de ani. Omul acesta îmi este prieten de mai bine de douăzeci. Am încredere în el, în onestitatea lui. Ştiu cum gândeşte. Nu trăieşte rău după standardele societăţii noastre, banii nu i-a furat, n-are niciun contract cu statul. Are o inteligenţă pentru care l-am invidiat întotdeauna, în seara aceasta, seara aceea insuportabilă când se termină vara, îl simt, pentru prima dată, fanatic. Cândva deviasem mult către stânga, nici nu existau pe atunci hipsteri în Bucureşti, mustăţi purtau doar ofiţerii în retragere şi meşterii în prag de pensie, nici neomarxişti nu erau, studiam ştiinţele politice la o facultate plină de profesori libertarieni, dar au trecut anii şi am dat jos tricoul cu Che, am trăit viaţă, am câştigat salariu şi am avut cel puţin un faliment, probabil că am îmbătrânit, oricum mi-am promis să rămân, pentru totdeauna, la centru, extremist al centrului, cum alţii înaintea mea.

Suntem în grădina casei în care locuieşte în Bucureşti, cu chirie. N-a început încă toamna românească. A scăzut ziua, se lasă frigul. Îmi vorbeşte despre ce va urma şi eu îl ascult. E implicat în povestea asta cu Roşia Montană de ani de zile. Eu rămân sceptic, am baricadele mele, cred că interiorul e mai important decât strada – avem interioarele greşite!, încerc să mă apăr. Dar argumentele îmi cedează în faţa evidenţei că e al acelei comunităţi, că îi aparţine, că va striga nu doar pentru Apuseni, ci pentru toată nedreptatea din societate, din politică, din economie, căci despre asta e vorba. Roşia e doar prima supapă. Poate că simte, la fel ca mine, că ne-a fost furată tinereţea de ţara asta şi mai are încă puterea iluziei că, aşa, şi-o va recupera. Mă întorc acasă şi aştept.

Şi chiar se întâmplă cum a proorocit. Cauza aceasta scoate din letargie un mic univers. Nu cred în succesul protestului, îmi păstrez dreptul inalienabil la îndoială, dar ies şi eu acolo în Piaţă să văd şi să simt acea energie incredibilă. De la început nu îmi place: tineri care tratează civismul ca pe o mondenitate, o modă ajunsă în sfârşit şi la noi (ca de obicei, după Bulgaria, Grecia şi, mai ales, Turcia). Se pozează îndelung, se dau check-in-uri pe reţelele de socializare, e o atmosferă câmpenească, se cer prietenii, au loc idile, mai multe decât de obicei în această perioadă a anului. Protestatarii îmi lasă impresia amară că nu ştiu exact de ce sunt acolo.

Trec zilele şi citesc pe peretele virtual al unui alt prieten, cel mai lucid dintre ziariştii pe care-i ştiu, aceste cuvinte: “Ar fi bine să le spună cineva protestatarilor din Bucureşti, cald şi omeneşte, că dacă nu vor publica o listă fermă de revendicări, cu cereri realiste şi logice, şi vor continua să scandeze orbeşte Uniţi, salvăm Roşia  Montană!, conglomeratul uman pe care îl alcătuiesc riscă să ia forma unui uriaş rinocer ionescian, crescut din absurdul general al României.”. Le dau dreptatea pe care o au, le dau apreciere şi distribuire.

Constat că presa clasică nu mai vrea sau nu mai poate să îşi joace rolul, şi mă îndoliez. Văd cum creşte o altă presă, o anomalie care-şi pretinde independenţa în vreme ce, de fapt, doar flatează Piaţa, şi confundă facebook-ul cu viaţa adevărată. Mă felicit, din nou, că am părăsit redacţiile, chiar dacă asta înseamnă să fiu tot mai singur, cu regulile unei meserii care par atât de vechi şi cu care nu mai am, în definitiv, ce să fac.

Asta urmează? Să fii portavocea mulţimii, fără discernământ? Doar ca să fii cât mai departe de cei evident cumpăraţi? O pun pe seama naivităţii, şi aştept timpul să văd dacă nu este, până la urmă, doar începutul unei alte, banale, ticăloşii.

Piaţa nu are lideri adevăraţi, şi eu cred că e bine că e aşa.  Vor fi mai greu de corupt cei care, până la urmă, vor fi, totuşi, nu-i aşa, emanaţi. Se învaţă, acolo, o solidaritate mai complicată, care ţine de idei, nu de indivizi. România a mai evoluat, dar nu îndeajuns, la atâţia ani de la Prima Piaţă, iată că tot în câteva centre de oraşe, tot câţiva tineri urlă, ca în deşert. Sunt scandalos de puţini, deşi mai mulţi ca niciodată în vremea din urmă. Ce-am câştigat în tot timpul acesta? Ruptura e la fel de atroce ca în 1990. În plus, acum, intelectualii din Piaţă, câţi sunt, n-au voce. Elitele şi-au pierdut credibilitatea. Fiecare se joacă acolo de-a elita, cum fiecare se joacă de-a libertatea presei. Cu toate acestea, până şi ei simt că nu e bine ceva. Ceva lipseşte: elitele lipsesc, presa liberă, dar liberă să spună cele două jumătăţi ale adevărului, lipseşte.

Politicienii sunt pierduţi. Cei din Piaţă, cu bicicletele lor, cu barbişoanele lor caraghioase, cu hainele lor noi şi telefoanele lor inteligente, bruma asta de clasă de mijloc, nu sunt reprezentaţi. Îşi lasă aici, acum plămânii ca să se facă auziţi, îmbătăţi de credinţa că o fac şi pentru istorie. Toate revoluţiile, şi cele care nici măcar nu sunt revoluţii, ci doar parodii, lipsite de orice glorie, sunt, pe fond, sincere până la naivitate.

Minţi neînvăţate cu logica lansează ipoteza că protestul nu e autentic, că totul e o mare manevră gândită de finanţatori care nici nu se mai obosesc să stea în umbră.  Scenariul are priză la o anumită parte a publicului, privată, în ultimele luni, şi de Dan Diaconescu şi de Gigi Becali. Lipsa oricărei nuanţe din acest raţionament mă paralizează.

Dar Piaţa se extinde, coboară pe arterele principale înspre cartierele oraşului aşa cum o inimă ar da sânge unui trup social îndelung inert. Şi ceva se întâmplă. Roşia Montana, cauza, se va câştiga sau se va pierde, nu e nevoie să vină minerii, acum se emigrează mai uşor, trupurile se schilodesc mai greu, deşi sufletele mai lesne, mulţi dintre cei din toamna aceasta vor pleaca atunci când dezamăgirea îi va învinge, dar nu toţi. Nu toţi. Ceva déjà s-a câştigat acolo: s-a atins apogeul conştiinţei de sine. Mulţimi tot mai mari de oameni din România descoperă că sunt cetăţeni şi au dreptul să dea, măcar, cu sticla de plastic în asfalt. Evident, asta nu rezolvă nimic, dar de undeva trebuia, cândva, reînceput.

Mai avem încă visători - asta este vestea cea bună. Diavolul nu-i joacă pe toţi pe degetul finanţelor personale. Aşa, incoerenţi cum sunt, cei din Piaţă nu vor lăsa nedreptatea să urce din nou pe tron şi să domnească în mod absolut.

Nu intru în mulţime, nici nu arunc piatra înspre ea. Îi trimit, în schimb, vechiului meu prieten un scurt mesaj scris: ai avut dreptate, cazul Roşia Montană deschide un viitor.