Educaţia aceea în care starurile zilei erau Bau bau, Fata apei şi Lupul cel rău, iar uneltele: cureaua, băţul, tigaia şi un ghem de vorbe contondente.

Bine jalonat de ameninţări, drumul copilăriei se învârtea în jurul casei, printre coteţele găinilor şi ghivecele cu flori. Nu trecea niciodată dincolo de poartă, nu urca în stele şi nici nu se afunda în profunzimile oglinzilor sau cele ale apei. Era un drum liniştit, lipsit de riscuri. Capul plecat la cutia familială, sabia neprevăzutului nu-l taie.

Şi uite aşa crescură generaţii întregi educate de doamna Teamă. Teama de a ne aventura dincolo de poarta propriilor certitudini. Teama de a dărâma toate zidurile şi a ne lăsa ca tavan doar bolta înstelată a cerului şi ca ultimă limită vidul astral.

Ne ducem traiul liniştit la cutie. O cutie fără perspective astronomice, dar cu repere clare. O cutie în care suntem fericiţi. Am învăţat să cotcodăcim pe mai multe voci şi numim asta inventivitate. Cultivăm vaste grădini cu vise minunate, dar nu le materializăm, căci multe din cele ce ni le dorim sunt dincolo de fricile noastre. Cultivăm o creativitate de curte şi dacă Universul nu ar zgudui în mod regulat cutia, am putea chiar dormi secole întregi, suspendaţi de vise asemeni globurilor în pomul de Crăciun.
Dar Universul îşi are legile lui şi periodic ceva îi dă cu virgulă în socoteli. Şi atunci ţine-te zgâlţâială. Să ieşim din cutie??? NUUUU... e de neimaginat. Afară e Bau Bau cu gura căscată, fata apei despletită în şapte feluri şi lupul cel rău cu dinţii hliziţi. Soluţia cea mai puţin riscantă e să întărim pereţii cutiei. Îi facem mai groşi, mai rezistenţi. Spaţiul e tot mai restrâns? Aerul devine irespirabil? Astea sunt fâsuri faţă de marele pericol care e în exteriorul cutiei. Căci monştrii imaginari pe care i-am cultivat de mici au ajuns mai mari şi mai puternici decât toate ideile noastre.

Aşa că stăm şi ne ciocnim între noi până la sufocare. Protestăm vehement împotriva situaţiei. Scotocim toate ungherele cutiei cautând vinovaţi. Distribuim pedepse. Cu dărnicie, tuturor. Căci într-o cutie plină până la refuz fiecare e vinovat de ceva, fiecare respiră din aerul devenit preţios. Devenim răi, pentru cauza cea bună: salvarea cutiei! Oricât de imposibilă ar deveni situaţia şi oricât ne-ar zgâlţâi Universul, nimeni, absolut nimeni nu sparge cutia. Nimeni nu face o gaură în capacul ei. Căci nimeni nu îşi asumă o schimbare fundamentală, radicală. Nimeni nu sapă până la piatra aceea pe care stă scris „Bătaia e ruptă din rai, iar copilul trebuie să-ţi ştie de frică“. Nimeni nu îndrăzneşte să-şi scoată piatra cu toate rădăcinile ei din gândire. E o piatră filozofală de familie, primită moştenire la începuturile noastre de om. Aşa că n-are decât Universul să ne zgâlţâie cât o vrea, NU IEŞIM! Facem schimbări bulversante în cutie şi rezistăm.

Târâş, grăpiş am ajuns în 2018. Timpul nu mai are răbdare cu noi, iar casa viitorului nu mai încape în cutia vechilor noastre certitudini. Copiii noştri îşi cer dreptul la o altfel de viaţă. Au atitudini, idei, vise pe care le considerăm inacceptabile, care ne înspăimântă. Vom fi noi oare capabili să înfruntăm monştrii copilăriei pentru a ne urma copiii de cealaltă parte a viselor? Vom fi capabili să acceptăm că viaţa e tot ceea ce se întâmplă azi, dincolo de pereţii cutiei certitudinilor?