De obicei nu ne punem problema responsabilităţii atunci când alegem să facem sau să nu facem un anumit lucru. Nu-i aşa?

Ne gândim la ce e mai bine pentru noi la ce ne poate ajuta mai departe în carieră sau în viaţa de zi cu zi şi cam atât.

Responsabilitatea înseamnă să ne gândim şi la noi, dar şi la efectele pe care le au acţiunile noastre asupra a ceea ce ne înconjoară, fie că vorbim de mediu, de alţi oameni, de resurse naturale sau de clădirea în care locuim.

Profitul are preţ

Problema responsabilităţii se pune într-un context destul de dificil al secolului XXI, după ce o bună perioadă de timp ne-am îmbătat cu visul de a avea totul cu orice preţ. La mai bine de şase decenii de la începuturile globalizării, ”roata” se întoarce. Profitul nu mai poate avea orice preţ, ci unul rezonabil. Prin profit înţelegând orice fel de avantaj rezultat în urma acţiunilor noastre indiferent că este vorba de servicii, de bani sau de alte facilităţi.

La mai bine de şase decenii de la începuturile globalizării, «roata» se întoarce. Profitul nu mai poate avea orice preţ, ci unul rezonabil.

Această situaţie a condus la un nou trend în lumea capitalistă, acela al responsabilităţii sociale ca dovadă a recunoaşterii perenităţii resurselor naturale şi a efectelor negative, de multe ori involuntare, pe care fiecare dintre noi le generăm atunci când întreprindem o acţiune.

Cum s-a ajuns la capitalismul moral?

Se vorbeşte de un timp despre capitalismul moral, pe care cei mai mulţi dintre economişti îl consideră o utopie pentru că aduce în funcţionarea pieţelor şi constrângeri de ordin moral pe lângă cele de ordin legislativ. Practic, viziunea lui Milton Friedman, conform căreia singura responsabilitate de corporaţiei este aceea de a produce profit, este acum contrazisă categoric.  Corporaţia este un cetăţean, ca mine, ca tine, ca oricare altul care îşi desfăşoară activitatea în această societate. Şi aşa cum noi putem fi responsabilizaţi moral pentru acţiunile noastre care afectează bunul mers al societăţii, aşa se poate întâmpla şi cu organizaţiile în noua paradigmă a capitalismului.

Prima teoretizare a sistemului capitalist, realizată de filosoful şi economistul englez Adam Smith în anul 1766, în „Avuţia Naţiunilor” aducea în atenţia gânditorilor vremii patru componente esenţiale funcţionării sistemului: capitalul, piaţa liberă, interesul propriu şi moralitatea. Prin moralitate înţelegându-se datoria capitalistului de a face profit fără să afecteze în niciun fel posibilitatea celor din jurul lui de a face profit.

Mai simplu, sistemul capitalist ar putea fi imaginat ca un acoperiş, care avea să protejeze lumea în drumul ei spre modernitate, acoperiş care se sprijinea pe patru piloni, cei pe care i-am enumerat mai sus. Între timp ”construcţia” imaginată de Adam Smith s-a confruntat pentru aproape jumătate de secol cu vântul puternic al globalizării, ceea ce a provocat daune majore în special în zona pilonului moralităţii, conducând astfel la dezechilibrarea ”marelui acoperiş”.

Soluţia: CSR sau…

Ca orice sistem care a înregistrat o eroare la un moment dat şi sistemul capitalist a continuat să se deterioreze progresiv generând atât crize financiare cât şi crize ale materiilor prime, necesare în diversele procese de producţie.

În această situaţie, capitalistul, care nu a făcut în ultimii 50 de ani decât să alerge după bani, şi-a amintit de moralitate, acel element care ar putea salva sistemul de la autodistrugere şi a decis să îl recupereze sub forma pe care noi o cunoaştem astăzi drept CSR.

Deocamdată soluţia nu pare să dea cele mai bune rezultate, dovadă fiind nemulţumirile tot mai stridente ale corporatiştilor faţă de ineficienţa campaniilor de CSR.

Soluţia pentru reechilibrarea sistemului rămâne, fără dubiu, în zona recuperării moralităţii. Că aceasta va purta numele de CSR sau va funcţiona după un algoritm mult mai eficient de atât, rămâne de văzut.