Cândva homosexual – homosexualitatea văzută prin ochii unor foşti homosexuali

Iniţiativa legislativă a parlamentarului Remus Cernea, membru în Grupul parlamentar al PSD – în opinia mea un demers total neinspirat, absolut superficial şi fals argumentat, dacă îl raportăm la tradiţiile spirituale şi culturale ale naţiunii române – de a oficializa concubinajul între persoanele heterosexuale şi homosexuale a relansat dezbaterea privind homosexualitatea.

Să analizăm, în sinteză – înainte de a lectura două mărturii ale unor foşti homosexuali – care sunt taberele implicate. Observăm mai multe curente de opinie, de atitudine. O minoritate agresivă, incisivă a “progresiştilor“ formată din persoane de diferite origini – membri ai LGBT, activişti pentru Drepturile Omului, atei, anticlericali sau politicieni ca Remus Cernea ori Victor Ponta, care văd în promovarea homosexualităţii o oportunitate politică de a se racorda la iniţiativele identice ale stîngii europene (vezi Franţa, unde majoritatea socialistă din Senatul francez a adoptat săptămâna trecută articole de lege care oferă homosexualilor dreptul la căsătorie şi la adopţia de copii, în ciuda protestelor de stradă masive de la începutul anului, la care au participat sute de mii de cetăţeni francezi).

În al doilea rând, avem o altă minoritate, la fel de agresivă, a homofobilor formată din fundamentalişti religioşi ori politicieni ca Radu Mazăre şi Gigi Becali care folosesc jigniri şi ameninţări la adresa homosexualilor şi propagandiştilor acestora, o atitudine absolut inadmisibilă şi barbară.

A treia tabără implicată în dezbatere este mult mai consistentă, deşi mai puţin vocală, fiind formată din numeroşi creştini de diferite orientări – ortodocşi, catolici, greco-catolici, protestanţi, neoprotestanţi etc., care ocupă felurite poziţii în societate – preoţi, oameni de cultură, medici, activişti ai societăţii civile, jurnalişti etc. Din această zonă, mesajul, deşi unul îndreptat împotriva homosexualităţii, privită ca păcat în faţa lui Dumnezeu, nu are încărcături agresive. Dimpotrivă, creştinii îşi fac doar datoria de a mărturisi învăţătura lui Hristos, chiar şi atunci când, din tabăra susţinătorilor homosexualităţii, se afirmă, total eronat şi manipulatoriu, că a condamna păcatul ar însemna, implicit, că îl condamni şi pe păcătos.

Nu ne propunem să intervenim în dezbatere cu argumente împotriva homosexualităţii – acestea sunt suficient de bine cunoscute şi recunoscute de toată lumea, inclusiv de homosexuali – ci doar vă oferim câteva fragmente din mărturisirile făcute despre homosexualitate de persoane care au reuşit să renunţe la homosexualitate şi să-şi recupereze armonia cu ordinea firească a naturii.

Am folosit două texte publice care pot fi găsite pe site-ul www.homosexualitate.ro – Speranţă şi vindecare pentru homosexuali – o iniţiativă online derulată de Asociaţia Alianţa Familiilor din România în colaborare cu psihologi, psihoterapeuţi şi sociologi din România şi străinătate.

 * * *

Johan van de Sluis (Olanda)

M-am născut în 1938 şi am trăit ca homosexual de la vârsta de 15 ani până am avut 28 de ani. Conform dr. Van Emde Boaz, un cunoscut sexolog olandez, eram un homosexual înnăscut. Am crescut într-o familie creştină şi din fragedă copilărie am tânjit după pace cu Dumnezeu. Această pace m-a părăsit când am început să trăiesc o viaţă de homosexual. Am frecventat baruri şi saloane de dans homosexuale şi mi-am ales homosexuali ca prieteni. Am avut de asemenea o relaţie homosexuală cu un bărbat, care a durat trei ani.

Aş fi putut continua acest stil de viaţă pentru mulţi alţi ani, dar am descoperit treptat că nici această relaţie de trei ani nu m-a făcut mai fericit. Am început să realizez că pentru mine stilul de viaţă gay implica lipsă de armonie şi sterilitate. Ultimul an al acestei prietenii a fost unul de conflicte interioare. Simţeam că stilul de viaţă nu se potrivea cu convingerile mele religioase şi deseori aveam certuri cu prietenul meu.

Apoi am intrat în legătură cu creştini şi după un timp am vrut să fiu botezat. După slujba de botez, câţiva credincioşi s-au rugat pentru schimbarea orientării mele sexuale, în timp ce şi-au pus mâinile peste mine. Din acel moment am putut începe să cred că sunt liber. A trebuit să învăţ să mă disociez de foştii mei prieteni homosexuali; am rupt toate relaţiile mele cu ei. Am încetat de asemenea să merg în locuri care îmi aminteau atât de viu de trecutul meu. Am simţit de asemenea că trebuia să arunc tot ce-mi amintea de viaţa mea trecută, precum cărţi şi fotografii. Am simţit că nu puteam fi destul de radical fiind aspru cu asociaţiile mele cu trecutul meu păcătos. În special la început riscul căderii era foarte mare, deoarece pentru un timp îndelungat personalitatea mea a trecut printr-un proces de vindecare. Sufletul meu fusese rănit şi avea nevoie să fie vindecat. Cu toate acestea, procesul nu consta numai în a scăpa de lucruri negative. În acelaşi timp, trăind cu Hristos mi s-a deschis o lume nouă. Eram o creaţie nouă şi aceasta mă făcea deosebit de fericit.

Uneori se mai întâmpla ca vederea unui bărbat să-mi provoace sentimente de admiraţie şi o anume satisfacţie. Într-un asemenea moment aveam nevoie de acea persoană ca să mă văd pe mine însumi ca un bărbat complet. Dar treptat am început să mă simt din plin bărbat, bazându-mă pe relaţia mea cu Hristos. Nu mai aveam nevoie să mă identific cu alţi bărbaţi pentru aceasta. Pe deasupra, s-au dezvoltat dorinţe heterosexuale. Mă rugasem ca Dumnezeu să mă conducă în aşa fel încât să mă îndrăgostesc spontan de o femeie. La cinci ani după ce am rupto cu stilul de viaţă gay şi după ce sentimentele mele au început să se schimbe, m-am căsătorit. Asta a fost cu mai bine de treizeci şi doi de ani în urmă. Soţia mea şi cu mine avem trei copii, o fiică şi doi fii. În viaţa mea de căsnicie am experimentat că heterosexualitatea este mult mai bogată decât stilul de viaţă gay.

Povestea vieţii mele a fost publicată mai în detaliu într-o carte olandeză intitulată „Ik ben niet meer zo”, şi în broşura „Eens homofiel”, tradusă de asemenea în engleză sub titlul „Cândva homosexual”. Din 1969 am ajutat homosexuali; în primii cinci ani în casa mea şi din 1975 am lucrat ca şef de proiect (director) la EHAH (Ajutor Evanghelic Pentru Homosexuali). De-a lungul ultimilor treizeci şi doi de ani, mai mult de o mie de oameni cu probleme homosexuale au fost ajutaţi de mine şi de membrii personalului de la EHAH. Din februarie 2003 m-am retras din activitate.

În 1982 câţiva colegi au luat iniţiativa să lansăm Exodus Europa după ce au fost la conferinţa Exodus America de Nord din Las Vegas. După aceea am fost membru în comitetul de conducere şi preşedinte al Exodus Europa timp de câţiva ani. Exodus International ne-a ajutat să ieşim dintr-o poziţie mai degrabă izolată şi de la începutul său până în prezent am găsit încurajator să fiu membru al Exodus.

 * * *

Pastor Darryl L. Foster (USA)

Absenţa tatălui meu m-a lăsat tânjind ca un bărbat să mă ţină în braţele lui şi să-mi spună că mă iubeşte. Când mă uitam la mine în oglindă ca băiat, tot ce puteam vedea era un băiat efeminat lipsit de tărie, plin de teamă, dezgust de sine şi durere. Nu mă puteam raporta la alţi băieţi de vârsta mea decât într-un singur mod. Şi acela era un secret adânc şi întunecat. Speram că nimeni nul va descoperi vreodată. M-am născut într-o familie care aparţinea bisericii. În tradiţia religioasă a americanilor de origine africană, generaţiile familiei implicate în biserică erau un semn de onoare. Biserica era locul unde, în ciuda greutăţilor pe care le înfruntau din cauza presiunilor din afară – în special rasismul – negrii se puteau simţi speciali.

Din nefericire nu l-am întâlnit pe tatăl meu până am avut şapte ani. Mi-a dat mie şi fratelui meu câţiva dolari şi a plecat iar; nu l-am mai văzut pentru alţi şase ani. În acea vreme, eram plin de furie şi ură din cauza părăsirii lui pline de nepăsare. Lipsa unui tată sau chiar a unei imagini a tatălui a avut un efect foarte rău asupra mea; am dezvoltat o adâncă dorinţă ca un bărbat să mă ţină în braţele lui şi să-mi spună că mă iubeşte. Mai mult decât orice, voiam să aud pe cineva spunând că numele pe care mi le spuneau oamenii – ca „fătălău” şi „fată” nu erau adevărate; aveam nevoie să ştiu că eram un băiat obişnuit, ca oricare altul.

Eram confuz. În timp ce spuneau că Dumnezeu putea face orice, aceasta nu se aplica homosexualităţii. Despre homosexualitate în biserică se putea vorbi numai în şoaptă în particular. În acest punct al vieţii mele, nu mă consideram homosexual; ştiam doar că exista atracţie faţă de alţi bărbaţi. Ce trebuia să fac? Cu cine puteam vorbi? Apoi a venit o traumatică experienţă cu Ray (nu este numele lui real), un bărbat liniştit care frecventa biserica mea. În acea vreme eram în anul I la liceu; el era cu trei ani mai în vârstă decât mine. Mama mea făcea curăţenie în biserică în fiecare săptămână, şi eu mergeam cu ea să o ajut. Într-o sâmbătă după ce am terminat, m-a lăsat cerându-mi să verific toate uşile ca să mă asigur că erau încuiate.

Am fost surprins să-l descopăr pe Ray în spatele bisericii, lângă un dormitor folosit pentru a-i caza pe evangheliştii în vizită. „Darryl, poţi veni aici?” a spus el. Când am făcuto, m-a înşfăcat, m-a împins pe pat şi a încercat să aibă contact sexual cu mine. A părut să dureze ore, dar s-a terminat în câteva minute. Am aşteptat până noaptea, apoi m-am furişat acasă şi mi-am aruncat toate hainele, ca nimeni să nu afle ce se întâmplase. În acea noapte am ştiut că toate zvonurile despre mine erau adevărate; eram homosexual.

Eram nou pe scena gay; curând toţi se întrebau cine sunt şi cu cine mă întâlnesc. Am mers la petreceri în case, la orgii, am devenit obsedat de capsule de amilnitril (un drog) şi am început să beau. Eram ca un puşti într-un magazin de dulciuri, fără părinţi prin preajmă! Am trecut prin perioade de depresie adâncă, când m-am simţit atât de singur încât voiam să mor. Când am ieşit din depresie, sexul era la ordinea zilei. Am dezvoltat o atitudine dură faţă de alţii, chiar faţă de iubiţii mei. Oamenii existau ca să-mi dea plăcere; când eram terminat, renunţam la ei. Nimeni nu mă putea opri, nici măcar Dumnezeu. „Nu-mi pasă dacă mă duc în iad!” I-am spus. Dar tot nu eram fericit. Mă chinuiau gânduri care acum ştiu că veneau de la Satan: Poţi găsi parteneri sexuali oricând vrei, dar nimeni nu te iubeşte. Era tragic, dar era adevărat. După ani de zile de relaţii homosexuale, încă mă simţeam neiubit şi lipsit de valoare.

În timpul Săptămânii Sfinte din 1990, am început să devin disperat din cauza vieţii. Nu puteam să scap de gândurile mele de sinucidere care ajunseseră acum în stadiul de plan. „Doamne”, m-am rugat, „cum poţi să mă iubeşti după lucrurile îngrozitoare pe care le-am făcut?” Şi am început să-I spun, dar El m-a oprit şi a insistat: „Dar te iubesc”. Când mi-am predat viaţa Lui, gloria Domnului a căzut peste mine. Din acel moment, am ştiut că puterea păcatului – inclusiv puterea homosexualităţii – era frântă în viaţa mea.

De-a lungul următorilor câţiva ani, Dumnezeu Şi-a dovedit credincioşia îngăduindu-mi să clădesc prietenii cu bărbaţi evlavioşi care m-au iubit fără prejudecăţi. Ei n-au realizat, dar Dumnezeu i-a folosit ca să mă vindece de sentimentele mele de lipsă de valoare. Am întâlnit o femeie la biserică şi am devenit prieteni. În anul următor Dumnezeu mi-a confirmat în multe feluri că aparţineam unul celuilalt. Ştiam că Dumnezeu mă crease ca să iubesc o femeie; aveam o dorinţă adâncă pentru o tovărăşie de o viaţă. Înainte de a o cere în căsătorie pe Dee, i-am spus despre trecutul meu. „Iubitule”, a răspuns ea, „nu contează, pentru că te iubesc pentru cine eşti în clipa de faţă”. Nunta noastră a avut loc pe 24 octombrie 1992.

Dumnezeu a folosit-o mult pe soţia mea pentru a face minuni în procesul meu de vindecare. Ea a fost de neînlocuit pentru a auzi glasul Lui către mine, pentru a face mărturia mea publică pentru ca alţii s-o poată auzi şi să fie eliberaţi. Mai mult decât orice, Iisus m-a asigurat că niciodată nu mă va lăsa, nici nu mă va părăsi (Evrei 13:5). Nu a fost o călătorie uşoară, dar pentru că Dumnezeu este dragoste, sunt şi voi continua să fiu un om complet. Cele mai adânci dorinţe ale mele de dragoste şi de a aparţine cuiva, au fost împlinite prin Iisus Hristos şi familia Sa, Biserica.

* * *

Veţi putea afla, folosind Internetul, mii de mărturisiri făcute de foşti homosexuali în care aceştia descriu cum au ajuns homosexuali, viaţa lor ca homosexuali şi mai ales, felul în care Dumnezeu i-a ajutat să renunţe la homosexualitate. Consider că discuţia despre homosexualitate trebuie purtată de creştini în temeiul iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Nu este suficient să condamnăm păcatul homosexualităţii, ci trebuie să găsim diferite modalităţi de a ajuta acele persoane care doresc să renunţe la homosexualitate.

Speranţă şi vindecare pentru homosexuali – iniţiativa online derulată de Asociaţia Alianţa Familiilor din România în colaborare cu specialişti din România şi străinătate este un bun exemplu despre cum pot fi ajutaţi homosexualii care doresc să se vindece de acest păcat.

Doar câteva cuvinte pentru fratele nostru, Remus Cernea.

Dacă cetăţeanul Remus Cernea ar fi evitat ipocrizia propagandei electorale şi ar fi spus în mod clar, încă din perioada alegerilor parlamentare, că doreşte să oficializeze păcatul, cu siguranţă că nu ar fi fost în acest moment în Parlamentul României, alegătorii nu l-ar fi votat.

Dacă parlamentarul Remus Cernea şi-ar fi dat osteneala să studieze, cu inteligenţa deosebită care îl caracterizează, Istoria culturii şi spiritualităţii naţiunii române, ar fi aflat că iniţiativa legislativă pe care a propus-o este în totală contradicţie cu etosul românesc şi aduce o gravă atingere convingerilor comunităţii creştine din România.

Dacă creştinul Remus Cernea – presupunem că a fost botezat de părinţii domniei sale în Biserica Creştină – ar fi încercat să înţeleagă corect învăţătura lui Hristos sau măcar ar fi studiat unele dintre mărturisirile foştilor homosexuali, utilizând banalul Google, credem că NU ar fi devenit susţinătorul homosexualităţii.

Renunţând la a fi creştin şi la analiza profundă şi serioasă a fenomenului homosexualităţii, omul Remus Cernea a obţinut ceea ce şi-a dorit – o pseudo-faimă, o strălucire efemeră şi inutilă sufleteşte în noaptea păcatului, devenind doar o ispită pentru creştini în Sfântul şi Marele Post al Sfintelor Paşti.