Când visezi răul

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Am visat răul de multe ori în copilărie. Pe atunci nu ştiam ce faţă are, aşa că mintea mea de copil îi dădea tot felul de chipuri. Am visat că alunec de pe dulap ore în şir, am visat că fierb în cazanul cu mâncare pentru porci, am visat că o femeie bătrână mă taie şi-mi bagă-n burtă un cocoş.

Nu cred că eram încă la şcoală când m-am visat în curtea casei, la robinet, spălându-mă pe mâini şi auzind în spatele meu poarta trântindu-se. M-am întors şi am văzut intrând un necunoscut, un bărbat scund, la vârsta a doua, care s-a oprit şi el, la rândul lui, să se holbeze la mine. Eram la o distanţă de vreo 30 de metri unul de celălalt şi acel moment a durat enorm. I-am analizat trăsăturile feţei şi cumva în vis am putut să alunec în mintea lui, să-i înţeleg intenţiile. Erau răul. Răul în persoană, aşa cum nimeni nu mi-l descrisese vreodată, nu era drac în chip de ţap, nu era un monstru care se târăşte noaptea prin straturile de roşii, era un om ca noi, dar care pătrunsese în visul meu, în curtea noastră, şi trântise poarta în urma lui.

Am început să urlu în vis, în timp ce el a luat-o la fugă spre mine şi aici s-a oprit totul. Eu cu un ţipăt pe faţă, el împietrit cu un picior în aer, încercând să mă ajungă, un început de coşmar, atât am avut, dar momentul ăsta din creierul meu m-a bântuit treizeci de ani, deşi poate n-a însemnat nimic. Faţa unui om în secunda de dinainte de a-ţi face răul.

Peste câţiva ani, cred că ajunsesem deja la gimnaziu, am visat iar răul. De data asta stăteam la intrarea în pivniţa de acasă. În depărtare, privind peste vârfurile copacilor, vedeam conturul roşiatic al caselor vecinilor şi înserarea albastră coborând peste cartier. Stâlpii de telegraf, firele care se încâlceau în ceruri, adierea vântului prin grădină, totul era adevărat, aşa cum adevărate erau mâinile mele, pe care le urmăream atentă. Palme de copil, despre care în vis ştiam că sunt pregătite de orice.

Mi-am privit mâinile şi m-am înspăimântat. Erau nişte mâini ca oricare altele, dar simţeam că puteau aduce răul. Că puteau comite răul. Că trebuia să mă feresc de ele. M-am îngrozit în vis şi m-am întrebat cum oare voi putea să mai adorm vreodată, ştiind că mâinile astea pot face orice. Ştiind că vor face orice! Cum puteam să am încredere în ele? De unde puteam şti eu, în coşmarul acela, că după ce voi adormi a doua oară, în somnul din vis, mâinile mele nu se vor trezi singure, independente de mine, şi nu mă vor strânge de gât?

Am visat răul de multe ori în copilărie, deşi nu ştiam ce faţă să-i dau. Dar am visat şi binele. Într-o dimineaţă, în vacanţa de vară, când m-am trezit, pe marginea patului meu, la picioare, stătea un copil de vreo patru-cinci ani, care îmi zâmbea ca şi cum m-ar fi cunoscut, ca şi cum ar fi vrut să spună că ar trebui să stau liniştită. Ne-am privit timp de o secundă, una singură, iar când am clipit micuţul a dispărut. M-am frecat la ochi şi am verificat apoi camera – nici urmă de copil. Am râs! 

Am recunoscut starea asta de bine ani mai târziu, când, după ce a murit bunica mea, m-am visat în pat, lângă ea, cu capul în poala ei. Mă mângâia pe păr şi îmi spunea: “Stai liniştită, că totul va fi bine. O să vezi cât de bine!”. Eu mă prinsesem cu mâna de capotul ei. Stăteam amândouă în camera aia inexistentă şi eram înghiţite de lumină.

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite