Aoleu, m-am aruncat în figuri de stil. Şi fără rost, de fapt. Inutil. Greu de digerat. Şi fără impact mediatic imediat. Adică nu e nici o informaţie mai sus, nici un scandal, nici un divorţ şi nici o lege contestată sau interpretată tendenţios, nici un protest, nici un atentat, chiar nimic. Nici o informaţie. Atunci?

E foarte simplu. Mi-e dor de oraşul fără zăpezi murdare şi cojite pe la colţuri de stradă, unde staţionează jeepuri albe puse pe avarie, claxonate de o coloană lungă de maşini, în care funcţionari grăbiţi şi corporatişti nerăbdători înjură printre buze că vor ajunge prea târziu la pontaj pentru că apa caldă a venit prea greu la etajul 7 şi uşa la lift era lăsată deschisă de un vecin şi mai grăbit, care alerga spre grădiniţa unde nu ştie dacă anul viitor va lăsa copilul sau îl va duce în clasa zero despre care urlă radiourile pentru că educatoarele nu au timp şi nici bani de facultate, mai ales de cele private care parcă s-au cam închis, dar nu toate, pentru unele sunt A sau B sau doar C, ca şi editurile acreditate pentru lucrările ştiinţifice necesare pentru examenele de grad care se vor da oricum în curând, asta dacă nu cumva mai apare vreo bombă ascunsă şi pregătită să radă jumătate dintr-un cartier, cartier în care oricum nu prea ai locuri de parcare şi îţi laşi maşina pe unde apuci, apoi uiţi până dimineaţa... pentru că în fond nu e decât o altă minunată dimineaţă de ianuarie pe Şoseaua Ştefan cel Mare în direcţia Calea Victoriei...

Nici acum n-am spus nimic. Nici nu am vrut. Erau doar nişte gânduri ameţite pe o foaie de ecran de computer. Mi-e dor de o primăvară în care să aud liniştea pe străzi. Mă scuzaţi, prea multă poezie. Mă bine luaţi o carte şi citiţi la baie. Acolo sigur e linişte. Asta dacă vecinul de sus nu a pus o maşină de spălat pe stoarcere... Cam asta-i.