Când scăpăm de pandemie? Previziunea unui medic: „Ce se întâmplă în lunile acestea care vin e hotărâtor pentru toamna/iarna lui 2021“

Pandemie de coronavirus

Un medic psihiatru consideră că, probabil, vom avea de-a face cu COVID până în 2023 – 2024, însă nu la nivelul iniţial de alertă şi, probabil, nu cu valurile ameninţătoare proiectate iniţial.

Medicul psihiatru Gabriel Diaconu, cel care s-a implicat şi în maratonul de vaccinare, comentează într-o postare pe Facebook cum putem scăpa mai repede de ameninţarea COVID-19.

„Cum se termină o pandemie? 

E pur şi simplu o zi în calendar? Sărbătorim sfârşitul? 

Comemorăm, mai târziu, anual ”ziua când calvarul s-a încheiat”?

În timp ce numărul de cazuri de COVID nou anunţate de autorităţi continuă să scadă, iar măsurile de relaxare fac orice mai puţin să măsoare relaxarea, deodată ne uităm către celălalt mal. Vizibil cu ochiul liber, şi totuşi iluzoriu. 

Fapt este că ştim cum se termină, dar nu ştim când se termină, de fapt, o pandemie. 

Matematic, războiul patogen – gazdă se încheie în trei feluri: gazda câştigă, patogenul câştigă, gazda şi patogenul pică la pace. După care cade cortina.

Istoria arată că, de la caz la caz, unele organisme sunt incapabile să ”pice la pace” cu gazda. 

Cât priveşte virusurile, şi în ziua de astăzi unele sunt feroce. Ştim că omoară, şi nu putem face nimic despre asta (încă). Altele trec prin ceea ce se cheamă ”mutaţii clichet” şi, după milioane şi milioane de replicări, îşi adaptează felul de-a fi, şi de-a fi trăit, încât să păstreze gazda vie într-un echilibru natural poate fragil, dar cu siguranţă stabil. 

Dar mai sunt situaţii, aşa cum facem de mai bine de 100 de ani, unde prin imunizarea activă a populaţiei putem stinge rapid, şi cu efecte spectaculoase, o pandemie prin administrarea unui vaccin. 

Până la urmă elementul ”pandemic” face referinţă doar răspândirii intense pe suprafeţe mari geografice a unui patogen. Pandemia este un şirag de epidemii dincolo de bariere naturale geografice: munţi, ape, oceane, zone climatice. 

Drept urmare e ridicol să afirmi că ”pandemia” s-a terminat într-un areal restrâns. COVID se va termina, ca pandemie, când întreaga planetă iese din oribilul impas pe care am ajuns să îl trăim. Dacă e un lucru pe care-ar fi trebuit să-l fi învăţat până acum e că acel lucru care-a permis răspândirea rapidă a COVID, conectivitatea umană ridicată pe care o avem în prezent, previne sfârşitul vremelnic al problemei. 

Distanţa, în zile, între o nouă mutaţie în Delhi, India respectiv Mogoşoaia, România (spre exemplu) e de ordinul zilelor, nicidecum săptămâni, luni sau ani. 

Ceasornicul epidemic trebuie re-calibrat reperelor secolului XXI.

Cea mai rezonabilă prognoză, la acest moment, spune că vom avea, probabil, de-a face cu COVID până în 2023 – 2024. Nu la nivelul iniţial de alertă. Şi, probabil, nu cu valurile ameninţătoare proiectate iniţial. 

Cheia de boltă nu este imunitatea dobândită natural, prin boală. Studii de caz în America de Sud, în insule din Pacific, dar şi în India şi, foarte recent, UK, arată că orice ţară care are sub 70% populaţie vaccinată rămâne foarte vulnerabilă la COVID. Alte estimări relevante aici au de-a face cu eficacitatea imunităţii biologice vs. dobândite, unde anticorpii post-boală tind să dispară după 4 – 6 luni, în vreme ce protecţia vaccinală e – începem să aflăm – de două ori (cel puţin) mai longevivă. 

Şi chiar şi aşa, odată trecut pragul ipotetic, clustere epidemice vor continua să apară. Imunizarea anti-COVID va intra în calendarul anual, posibil o doză per an, alături de vaccinul gripal. Ceea ce face situaţia cu atât mai problematică dacă stai să te uiţi la gradul de acceptare a celui din urmă. 

Drept urmare e rezonabil să propui că o pandemie nu se termină doar prin mecanismele de mai sus, dar şi când populaţia învaţă să trăiască social, economic şi psihologic cu noul patogen, respectiv ameninţările pe care el le prezintă. 

Or, dacă pentru virus avem vaccin, pentru tumultul trăit de oameni n-avem alte soluţii decât ecosistemul pompă/ acordeon în care le redai oamenilor libertăţi îngrădite, cu speranţa că se vor comporta ei înşişi ca agenţi de încredere. Că se vor proteja, că-şi vor asuma rolul de gardian al propriului corp. 

Spre exemplu reacţia populaţiei din Hong Kong, a Coreei de Sud în faţa COVID-19 a fost mult mai promptă, civilizată şi disciplinată chiar şi la 10 ani după izbucnirea epidemiei de SARS. Adoptabilitatea măsurilor sanitare precoce (distanţă/mască/ T&T) a fost repede îmbrăţişată de populaţia asiatică pentru care SARS a fost o realitate, mult mai competent decât în Europa sau Americi. 

La fel cum experienţa autorităţii sanitare a fost mult mai uşor de derulat în practică, în teren. E obligatoriu, şi în România, ca fenomenul COVID să devină curiculă obligatorie de predat în continuare în şcolile medicale şi sanitare.

Ce se întâmplă în lunile acestea care vin e hotărâtor pentru toamna/iarna lui 2021. Pentru că vom vorbi şi atunci de virusuri şi bacterii, alte întâmplări imposibil de prezis de pe acum.

Iar apariţia unor focare, fie că vorbim de şcoli, grădiniţe sau comunităţi, şi indiferent de patogen, ar trebui să provoace un răspuns robust şi profesional în comunitatea medicală. E vorba nu doar de capacitate pură de răspuns, dar şi o economie a acestui răspuns, adecvată nevoilor individului şi comunităţii.

E obligatoriu să privim înainte cu speranţă. Şi e obligatoriu să privim înapoi cu înţelepciune. Fără curba de învăţare din greşeli deja făcute suntem damnaţi să le repetăm. 

Mesajul crucial, că eşti vaccinat ori ba, e să înţelegi că îndiguirea vaccinală funcţionează doar în faţa viiturii care deja trece, nicidecum în faţa uneia care încă n-a venit. Modificarea comportamentului social trebuie să fie profundă, ori nu va fi deloc. 

Testul de maturitate pe care îl dăm acum nu poate şterge cu buretele moartea a aproape 30 de mii de români (oficial), respectiv a peste 50 de mii (estimat) în pandemia de COVID, în doar un an. Exerciţiu de imaginaţie despre ce-ar fi putut să fie serveşte doar ca preambul al elaborării unor mecanisme mai bune, mai performante, încât să asistăm viaţa celor de lângă noi mai degrabă decât să le raţionalizăm defectele, vulnerabilităţile, limitele.

Nu va fi niciodată vorba doar despre oameni sau providenţă. O medicină bună e doar puţin ridicată de bunul practicant. Baza ei rămâne cunoaşterea şi aplicarea pe scală largă, atât în metropolă cât şi în oraşul mic. Aici avem de lucrat, de trudit, de perseverat. 

Când se termină, deci, o pandemie/epidemie? O pandemie/epidemie se termină când vom fi reuşit să prevenim decesele şi suferinţa extremă cauzate de boală. Din acest punct de vedere încă ne luptăm, pe glob, cu ciumă bubonică, holeră, HIV/SIDA, Ebola, Hanta, Zika, West-Nile, gripă, rujeolă, varicelă, polio, şi mai nou COVID. Acesta este, de fapt, adevărul.

Nu toate acest boli au tratament curativ, şi nu toate au vaccin. Dar medicii, ştiinţa, fac ce ştiu să facă. Prin munca atâtor anonimi păstrăm iluzia sănătăţii celor dimprejur. 

E o greutate pe care n-o putem transfera nimănui. O ducem pe umeri. Nu ne-o poţi lua. Dar ne-o poţi face mai uşor de dus dacă vii alături de noi, dacă ne laşi să ne facem meseria“.