Când nu ştie dreapta ce face stânga!

Ştiu, proverbul suna pe dos şi avea la origini cu totul alte conotaţii decât cele pe care le-a căpătat de-a lungul timpului. În politica dâmboviţeană se întâmplă însă atâtea lucruri de neînţeles, pentru care nu găseşti parcă destule pilde în înţelepciunea biblică sau cea populară, încât e greu să mai spui azi ce-i “stânga” şi ce-i “dreapta”.

Cu aceste gânduri am urmărit spectacolul oferit sâmbătă, pe la orele prânzului, de liderii PSD împreună cu cei ai PNL+PC. Într-o atmosferă caragialescă, din care n-au lipsit discursurile sforăitoare, domniile lor au semnat protocolul de înființare a Uniunii Social Liberale. O alianță tripartită al cărei unic scop este, evident, să dea jos actualul regim. Carevasăzică, forţele opoziţiei s-au înfrăţit oficial şi vor candida la următoarele alegeri pe liste comune, sub o siglă formată din trei trandafiri şi o săgeată.

Până aici, nimic neobişnuit. Nu e prima dată când politicienii lasă deoparte conflictele din trecut, interesele de moment, ideologiile diferite, ba chiar antagonice, pentru a se uni în lupta lor contra puterii. Și am putea zice că-i o faptă nobilă dacă ne uităm la modul catastrofal în care e guvernată România de câțiva ani încoace. Vorba aia, râdem-glumim, dar ce poate fi mai rău decât guvernul Boc?

Trebuie să observ totuși micile ironii și paradoxuri care tarează, de la bun început, această unire contra naturii între “dreapta” și „stânga”. Pe de o parte, social-democratul Victor Ponta nu se teme că redeschide vreo rană veche declarând: “Ultima dată când am fost alături de liberali a fost în iunie ‘90, în Piața Universității. Așa cum am fost adversari puternici, vom putea fi parteneri puternici”. De cealaltă parte, liberalul Crin Antonescu nu se ferește la rându-i să răspundă printr-o glumiță: “Vedeți, domnule președinte, care este farmecul în PNL? Îţi poţi asuma mult mai uşor decât în faţa PSD-ului lucruri care ţin de mineriade”.

Fireşte, dl Ponta nu se referă la el însuşi, căci în vremurile cu pricina era doar un elev de liceu. Și, sincer, nu mi-l închipui pe puștanul cu ochelari de tocilar bântuind printre hoardele de mineri chemați să instaureze ordinea cu bâta în centrul Capitalei. De asemenea, sunt absolut convins că dl Antonescu n-a uitat că mulți dintre colegii săi s-au ales cu capetele sparte în urma evenimentelor pe seama cărora face acum haz de necaz.

Dar lăsând la o parte deplasatul simț al umorului de care dau dovadă liderii celor două partide, merită menționat că singurul care are motive să-și râdă în barbă este Ion Iliescu. L-am ascultat comentând, pe viu, formarea recentei coaliții. Și din limbajul de lemn, gen “un moment politic important”, “o decizie înțeleaptă”, “în slujba interesului național al țării”, “o alternativă viabilă pentru a scoate țara din această criză nenorocită”, am tras concluzia că bătrânul bolșevic trăiește o bucurie de nedescris.

Tinerii săi urmași au ajuns, în fine, la multvisatul “consens” în care nu mai există “stânga” și “dreapta”, comuniști sau anticomuniști, vinovați sau nevinovați, bine sau rău. E mediul în care, cu alte cuvinte, suntem toți pe aceeași baricadă!