Când toată lumea fură, nu se mai numeşte furt. Se cheamă contract colectiv de muncă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Acum vreo zece ani, un prieten care avea un mare restaurant, mi-a arătat ce a filmat el în bucătărie cu nişte camere ascunse. Exasperat că un angajat fură încontinuu, a instalat nişte camere disimulate în bucătărie şi în alte câteva locuri. Şi chiar în ziua în care le-a dat drumul, m-a chemat să îmi arate ceva.

Pe filmuleţ am văzut mai mulţi băieţi, nu era nicio fată acolo. Toţi tineri, niciunul nu părea să se fi apropiat de 30. Şi mai era un om, mai în vârstă decât ei, de care păreau să asculte. Mi-a explicat prietenul meu că era şeful bucătar, cumnatul lui.

La un moment dat, cumnatul iese din bucătărie. Instantaneu, ca la un semnal, toată lumea se opreşte din lucru şi îşi îndreaptă privirea spre golul prin care a ieşit cumnatul respectiv. Unul se duce şi se aşază în acel loc, făcându-se că trebăluieşte ceva fără niciun sens acolo. Şi, ca la un semn, toţi încep să se agite, intră într-o stare febrilă şi încep să bage prin buzunare diverse lucruri. Părea să nu conteze ce, că e de mâncare sau nu, aveam senzaţia că nici nu se uitau prea bine la ce luau. 

Unul dintre ei a făcut ceva ce mi-a rămas în minte, nu cred că voi uita vreodată imaginea aceea. Era un pic mai rotofei decât ceilalţi şi avea o cămaşă albă, sau deschisă la culoare, oricum (camerele erau alb-negru, nu puteai desluşi culorile). Rotofeiul ia o bucată de carne crudă şi o bagă sub cămaşă!

Apoi iarăşi, tot ca la un semn, au trecut la locurile lor, cu cuţitele şi cu cratiţele în mână. După câteva secunde, intra cumnatul în cadru. Copiii încep şi ei să iasă, dar numai câte unul, aşteptau să se întoarcă cel de dinainte şi apoi ieşea următorul.

Prietenul meu s-a dus cu filmuleţul la poliţie. Au râs poliţiştii de el de se ţineau cu mâinile de burtă. Au spus că asta nu doar că nu demonstrează fapta, dar nici măcar intenţia. Şi nu numai că nu poţi cere ca cineva să fie anchetat pentru asemenea fleacuri, ci nici măcar să-l dai afară, că te dă el în judecată. Şi că, by the way, să scoată urgent camerele alea ascunse, că-l pot reclama copiii dacă află, şi s-ar putea să fie el cel arestat.

Le-a scos urgent a doua zi, şi a pus altele, la vedere. Furturile au scăzut puţin, într-adevăr, în primele două săptămâni.

Mi-am adus aminte de filmuleţul prietenului meu ieri. Eram la o conferinţă cu tot felul de oameni importanţi, organizată de un alt prieten al meu într-o foarte cunoscută şi prestigioasa instituţie a statului nostru. Cu liste de intrare, ecusoane, catering, hostesse senzuale, ştiţi cum e la conferinţele astea.

Am ajuns cu mult timp înainte să înceapă, ca să dau o mână de ajutor. Toată lumea se agita, cărau, mutau, instalau, gesticulau, îşi dădeau cu părerea. Doar într-un colţ, într-o cotitură a sălii, era o atmosferă aparte. Vreo zece doamne, dacă nu şi mai bine, stăteau liniştite şi contemplau. Erau toate îmbrăcate la fel, în costume albastre, deux-pieces, dar unele aveau şi pantaloni. Toate trecute de 50, unele chiar bine. Erau angajatele cunoscutei şi prestigioasei instituţii a statului nostru, mi-a explicat prietenul meu, fără să fie nevoie, pentru că dedusesem eu deja la momentul explicaţiei. 

Stăteau toate pe scaune. Vreo două vorbeau între ele, în şoaptă, însă cele mai multe stăteau şi reflectau. Se uitau în gol, absolut imobile, şi se uitau, se uitau la punctul acela imaginar chiar şi când treceai la o palmă de ele. 

Furnizorii şi angajaţii prietenului meu veneau cu sucurile, cu vinurile, cu fursecurile, cu mapele de conferinţa şi cu pixurile, le lăsau şi le luau din cotitura aceea, care era un fel de anticameră a sălii mari pentru public. Doamnele cu deux-pieces albastre contemplau, la fel de imobile şi imateriale, în aceleaşi poziţii şi posturi de când am venit.

Nu le-am mai dat atenţie doamnelor de la cunoscută şi prestigioasa instituţie a statului nostru, cred că nici nu-mi mai dădeam seama că sunt acolo. Până la un moment dat, când s-a petrecut ceva uluitor. 

Eram la etaj, de acolo se vedea anticamera cu albastrele doamne, dacă te aplecai puţin. Şi m-am aplecat instinctiv, fără să-mi dau seama de ce, când am văzut o mişcare bruscă. Una dintre doamne a sărit ca un arc şi s-a dus la uşă. Nu bănuiam atâta flexibilitate raportată la respectiva conformaţie şi dimensiune corporală, însă nu ştiu nici eu chiar totul, se vede treaba. 

Atunci, că la un semn, toate încep să se agite, intră într-o stare febrilă, se reped la grămezile de sticle, cutii şi pacheţele şi încep să ia din ele. Iau câte două, câte trei sticle, le duc până la garderobă, după draperii, în spatele dulapurilor, în buzunare, pe sub bluze. Părea să nu conteze ce luau, că e de mâncare, de scris sau vreun prospect într-o limbă pe care nu o înţelegeau, aveam senzaţia că nici nu se uitau pe ce puneau mâna. Una dintre ele a băgat ambele mâini într-o tavă cu fursecuri şi le-a pus în câte un buzunar fiecare. Iar alta a luat două sticle şi le-a băgat în găleata de şters pe jos, după care a aranjat frumos mopul deasupra...

Apoi iarăşi, tot ca la un semn, s-au aşezat pe scaune şi nu au mai mişcat. Se întorsese cineva în anticameră. Am coborât şi eu şi m-am dus să le văd mai de aproape. Vreo două vorbeau între ele, în şoaptă, însă au tăcut şi acelea când am ajuns lângă ele. Toate stăteau şi se uitau în gol, absolut imobile, şi se uitau, se uitau la punctul acela imaginar chiar şi când treceai la o palmă de ele. Eram în Muzeul figurilor de ceară, al lui Madame Tussauds, fără îndoială.

Cum o fi să lucrezi o zi întreagă îmbrăcat cu cămaşa sub care ai băgat o bucată de carne crudă?

M-am dus şi i-am spus directorului centrului de conferinţe de la prea cunoscuta şi prestigioasa instituţie a statului nostru. M-a întrebat, foarte intrigat şi candid, mustrător chiar, de ce nu am lăsat pe cineva să păzească, dacă erau lucruri de valoare acolo. Nu am ştiut ce să-i răspund din prima. Apoi a început să-mi explice cum e cu salariul minim pe economie, cu justiţia socială, cu sindicatele, cu contractul colectiv de muncă. Am înţeles. Mi-am adus aminte, mai bine zis, pentru că, sub şocul spectacolului, uitasem pentru o clipă. M-a privit din nou mustrător, făcându-mă să mă simt vinovat că mi-a trecut prin minte... Doamne fereşte!

Am un job în care sunt obligat să văd şi să aud multe. Adesea mă întreb cum o fi să lucrezi într-un loc în care toată lumea fură. Şi cum te vezi pe tine însuţi când bagi în buzunar lucruri la care abia acasă te uiţi ca să vezi ce sunt şi la ce folosesc. Te simţi bine, ba chiar foarte bine, mi-a explicat prietenul meu psihologul (am mulţi prieteni deştepţi!), e chiar OK când toată lumea fură, atunci chiar nu mai ai nicio problemă. Nu e ca atunci când doar unii fură şi ceilalţi nu. Nu numai că acela nu mai e furt, ci chiar te-ai simţi jenat şi vinovat faţă de ceilalţi dacă nu o faci, ţi-ar scădea încrederea şi stima de sine. Şi sindicaliştii ştiu bine cum merg lucrurile astea, chiar dacă nu au pus ei mâna pe carte, ca să le înveţe în şcoală. Experienţa de viaţă e mai mult decât suficientă...

Cum o fi să lucrezi o zi întreagă îmbrăcat cu cămaşa sub care ai băgat o bucată de carne crudă?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite