Cu ce scop? Pentru mai bine...

Binele este aspiraţia omului dintotdeauna. Îl traducem diferit şi punem de multe ori binele personal în faţa binelui comun.

Situaţia care răscoleşte acum România, extrem de puternic emoţională, scoate în evidenţă brutal nevoia acută de leadership în România. Vom vedea finalitatea acestei crize şi sper că societatea românească va adăuga lecţiile acestei situaţii la energia adunată în ultimii ani pentru a muta România spre bine.

E foarte important ca liderii, oricare sunt ei aceştia, de la orice nivel, să înţeleagă că mai mult decât a lua o decizie punctual greşită contează să nu dezamăgească în ansamblu – faţă de furie, efectul dezamăgirii este mult mai subtil, mai pervers şi pe termen mai lung.

Voi ilustra cu două exemple cu care m-am întâlnit în mediul de afaceri, în ultima lună şi care arătă efectele leadershipului care dezamăgeşte. Sunt cazuri aparent mărunte, însă mecanismul este acelaşi şi la nivel de societate.

Acum câteva săptămâni, aşteptam dimineaţa, în sala de workshop, o echipă cu care lucrasem şi pe care o cunoşteam. Ne revedeam după câteva luni şi urma să vedem ce progrese făcuseră. Între timp, îi întâlnisem individual şi, per ansamblu, atmosfera era bună. Erau realişti, unele lucruri se întâmplaseră, fusese în puterea lor, altele nu – şi aşteptau decizii. Iar în privinţa unor decizii erau perfect conştienţi că nu este posibil pe termen scurt. Aveau şi nemulţumiri, desigur, resimţeau neputinţă pentru anumite aspecte unde nu aveau resurse suficiente. Acum, intraseră, parcă încolonaţi, în sală, cu nişte fete lungi. Încruntaţi.

„Ce s-a întâmplat?“, întreb. „Ni s-a schimbat şeful cel mare, şi-a dat demisia peste noapte. Şi cel nou, l-am mai avut noi acum câţiva ani, e cam directiv aşa, nu prea stă să asculte oamenii, impune tot felul de chestii... În prima ieşire publică ne-a spus că cui nu-i convine nu are decât să plece!“. Oamenii erau mai degrabă dezamăgiţi şi nu furioşi, simţeau lipsa de respect şi consideraţie. Mai văzuseră ei din astea şi au fost chiar capabili să recunoască faptul că noul şef ştie meserie, are un caracter cam abrupt, dar până la urmă ce să facă, au familii, au nevoie de serviciu.

Spuneau tot ei: „unii dintre noi vor pleca, cei cu mai mult curaj sau mai bine pregătiţi“. Ceea ce însă mi-a atras atenţia a fost altceva: efectul imediat al dezamăgirii că au fost trataţi în acest fel, că li s-au aruncat acele cuvinte şi care a fost relatat tot de ei.

„Noi tragem pentru obiective, obiectivele se fac prin noi. Ştiţi ce se întâmplă acum la schimbul 3? Păi se face supervizare din trei în trei, pe la 12.30 şefii de echipe ies la o ţigară şi se întorc în secţie peste o oră? Cine mai trage pentru obiective?“. Atenţie, la schimbul 3, când marele şef nu prea are cum să vadă şi, cel mai probabil, nu va înţelege mai nimic din efect declarându-se cât de curând nemulţumit de oameni şi justificându-şi astfel comportamentul abuziv.

Un efect major, poate nu vizibil de prima dată, al faptului că leaderii dezamăgesc este pierderea angajamentului şi implicării oamenilor. Neobservat, acest efect se adânceşte, se insinuează în starea de spirit a oamenilor şi duce la frustrare, la resemnare, la devierea atenţiei de la dorinţa de bine şi de progres, la conservarea stării de confort, la cinism. Recunoaşteţi asta?

Ne întrebăm de ce, în mod constant, în societatea românească oamenii au energie scăzută, sunt pesimişti şi frustraţi, sunt lipsiţi de implicare?

Hai să extrapolăm exemplul de mai sus la nivelul comunităţilor: primari care se comportă ca vătafi locali. Dacă de la companie ai unde pleca „dacă nu-ţi convine“, din comunitatea ta unde să pleci? Sau poate pleci.

Apoi, în timp, an după an numărăm până la 9 milioane de români care au ales să îşi vadă de viaţă în alte societăţi în care sunt trataţi cu mai mult respect. Cercul vicios al justificărilor din partea leaderilor care dezamăgesc în acest fel alimentează cercul vicios al frustrărilor şi lipsei de implicare a celor pe care îi conduc. Oare cine ar trebui să îl rupă primul? Leaderul...

Un al doilea exemplu: companie globală, discut cu unul dintre membrii Boardului. Companie cu rezultate la nivel de excelenţă, produse bune, reputate, procese cu standarde de calitate înalte, cu politici riguroase de siguranţă şi securitate a muncii. Şi totuşi, compania decide să pună pe fiecare maşină de companie sisteme de monitorizare atât a regimului vitezei, cât şi a purtării centurii de siguranţă şi a regimului de condus, pentru a limita posibilitatea de accidente rutiere, dar, mai ales, pentru a educa şoferii, indiferent de rolul lor profesional sau locul în ierarhie, să conducă civilizat şi sigur. Şi, ghici ce?

Toţi membrii boardului sunt de acord că măsură trebuie introdusă, dar nu toţi doresc ca măsură să se aplice şi pentru ei, pe maşinile lor. Pentru ei maşina este un beneficiu şi nu li se pot prelucra datele şi nu ar trebui să se vadă locul unde sunt etc. O temere hilară, în fond, care însă i-a făcut să piardă complet din vedere un lucru de esenţă în leadership: faptul că oamenii aşteaptă de la tine să fii primul care oferă un exemplu, să fii primul care este un model de rol, mai ales când este vorba de respectarea unor reguli, introducerea unor restricţii sau şi mai mult, despre protejarea vieţii tuturor. Regula, care e valabilă pentru toţi mai puţin pentru şefi, nu numai că nu va fi aplicată dar va fi fentată cu mare artă şi ingeniozitate. L-am întrebat pe interlocutorul meu ce simt oamenii în legătură cu asta, răspunsul: „O mare dezamăgire!“.

Companiile sunt făcute din oameni şi se comportă, în mare măsură, precum oamenii care le conduc. Comunităţile la fel. O ţară, atunci când se comportă greşit în aspecte fundamentale, cum sunt cele legate de viaţă şi integritatea oamenilor, oamenii acestei ţări o fac pentru că asta văd la cei ce o conduc. În mod repetat, şef după şef. Cu fiecare şef nou, există speranţa că se va schimba ceva. Apoi, dezamăgirea!

S-a discutat enorm zilele care au trecut despre insensibilitatea şi lipsa de profesionalism a celor implicaţi în cazul de la Caracal. Bărbaţi şi femei, în acelaşi timp au avut o atitudine şi un comportament execrabil în legătură cu un element esenţial: dreptul la viaţă.

Respectul pentru o fiinţă umană aflată în mare dificultate.

Cazul, la o scală imensă faţă de exemplul dat de mine ne-a lovit în plex prin reflectarea unei realităţi pe care ne-am făcut că nu o vedem: reguli încălcate constant în societate, exact de cei ce ne conduc, apoi dezvoltarea dispreţului faţă de reguli, apoi anecdotică faţă de regulile făcute ca să fie încălcate, apoi indiferenţă. Apoi cinismul.

Dacă am fi atenţi în jurul nostru la felul în care cei care ne conduc (în firmă, în primării, la judeţ sau la nivel de guvern) aplică regulile pentru ei vom vedea acelaşi lucru. Aşa cum un directoraş într-o firmă e mai interesat să nu i se ştirbească beneficiul lui personal decât de exemplul prost pe care îl dă colegilor care se suie la volan prin neinstalarea sistemului pe maşina proprie, aşa vedem mii de exemple de nerespectare a regulilor la fiecare dintre cei care ne conduc. De la fumat în sălile Parlamentului, la suit băut la volan, la neprezentat la şedinţa de comisii, de angajat fără concurs a rudelor, efectul este o mare dezamăgire, în prima fază, apoi neimplicare şi copierea tuturor comportamentelor defectuoase şi lipsite de etică.

Amplificarea acestora la nivel de societate şi îmbolnăvirea unei întregi naţiuni. Întâi dezamăgirea, apoi frustrarea, apoi cinismul.

Liderii sunt multiplicatori comportamentali. Când le va fi clar tuturor acest lucru vom alege, sper, cu mai multă grijă.

Ajung la cel de al treilea exemplu. În business, dacă n-ai viziune dispari. Pentru că pur şi simplu, când oamenii nu văd şi nu înţeleg pe termen lung care e perspectiva pentru ei şi ce le va asigura stabilitatea şi prosperitatea, pleacă. Îşi caută alt serviciu. Stau ei ce stau plictisiţi şi nefăcând mare lucru, apoi pleacă. Sau aleg să nu plece, dar devin imuni la orice formă de implicare şi asta e şi mai rău. Se uită toţi în sus şi aşteaptă ceva. Un cuvânt de la managerii ăia, o direcţie, un scop, să înţeleagă de ce ar da ei tot ce pot timp de mai multe ore pe zi, de ce s-ar duce obosiţi morţi acasă pentru un pumn de bani, de multe ori insuficient. Au nevoie de o perspectivă. Nu de o amăgire. Oamenii cred în amăgiri. Au speranţe. Aşa s-a descoperit America, nu? Însă o amăgire plus o amăgire duc la dezamăgire. Cu toate efectele.

Aleg să particularizez aici nu cu un exemplu din business, ci cu unul din societate.

România are nevoie de o perspectivă care să genereze efectul de implicare al oamenilor.De un proiect de ţară. De un scop. Pe care îl tot aşteaptă societatea şi pe care nu îl primeşte. Nu avem un scop ca naţiune, iar asta roade identitatea, creşte absenteismul şi dorinţa de a pleca. Pentru ce să stai?

În momente de fierbere şi de indignare în societate, ca acesta de acum, ca multe altele în anii care au trecut, e nevoie de voci puternice cu viziune şi credibilitate. Leaderii care nu au viziune şi un proiect, un scop pe termen lung în care să atragă oamenii pur şi simplu dispar. În companii sunt daţi afară. Ce facem cu ei aici, în societate?

Aţi văzut sau aţi lucrat vreodată într-o companie mare, cu mize mari legate de obiective, de calitate, de vânzări, cu multe mii de angajaţi, care intră în grevă? Înainte de greva – forma ultimă de protest – e un vuiet care pluteşte. O nervozitate accentuată, întreţinută desigur de unii şi de alţii. Dar ea există. E un fond. Se încearcă apoi cu disperare negocierea, alinierea, reducerea efectelor care pot fi devastatoare pentru companie. Către cine se uită toată lumea? Către CEO care, alături de echipa sa de încredere duce toate aceste discuţii şi fac planuri de implementare de tot felul de măsuri, dar leaderul este prezent, este conectat, nu deleagă responsabilitatea celor câţiva din echipa sa. Cel care vine cu mesajul, cel care reconectează, cel care dă viziunea este leaderul. Dacă nu, ei bine, dacă nu, în săptămâna următoare zboară. Nu îşi permite să dezamăgească. E nevoie să fie credibil.

Zilele acestea, indiferent de preferinţele politice, toată ţara s-a uitat cu speranţa la cei care conduc. Să vadă hotărârea, să vadă viziunea, să vadă determinarea care va rezolva situaţia asta extrem de dificilă în care ne aflăm ca societate. Ne trebuie un proiect de ţară care să fie credibil. Un scop pentru care să rămânem şi să nu ne dăm demisia, naţiune!

Comunicarea în situaţii de criză, de înaltă tensiune socială cere autenticitate. Pur şi simplu nu îţi permiţi să nu fii crezut. Şi eşti crezut din ce în ce mai greu dacă ai dezamăgit în trecut. Ceea ce pierd din vedere cei care ajung să conducă alţi oameni este că, deşi ştim că nu sunt şi nu aşteptăm de la ei să fie perceţi, aşteptăm însă cu inima strânsă, să nu ne mai dezamăgească.

Eu asta aştept acum de la leaderii noştri. Să fie capabili să nu dezamăgească.

Atunci când leaderii dezamăgesc, sunt mai întâi părăsiţi şi apoi uitaţi!