„Şi am început să cred că « oamenii frumoşi », despre care am tot auzit vorbindu-se în ultima vreme, sunt mai mulţi decât credeam eu şi că ţara asta e pe cale de însănătoşire. Întotdeauna am spus că România are locuri extraordinare şi oameni extraordinari, dar care nu au legatură cu România. Altfel şi România ar fi extraordinară. Credeam că a venit momentul să renunţ la această teorie.”

Însă, apoi am citit asta.

Am aşteptat până azi, ca să nu scriu sub impulsul unei furii care m-a surprins şi pe mine. Ar fi fost doar o izbucnire infantilă, concretizată printr-un lung şir de epitete la adresa oamenilor care populează această ţară. Însă, în acelaşi timp m-a cuprins o lehamite instantanee si irevocabilă. Mai pe româneşte „mi s-a tăiat”.

Toţi oamenii frumoşi s-au pierdut pe parcursul celor doi kilometri agonizanţi parcurşi de fata aceea, cu un cuţit ţinut la gat. Pe moment am fost furios pe mine că îmi dau voie să simt astfel. Că o mişcare atât de amplă şi de frumoasă ca cea pentru Roşia Montană e nimicită de o dramă singulară. Credeam că judec la cald şi, peste o zi-două, reperele se vor schimba.

M-am înşelat. Lehamitea persistă.   

Încă încerc să mă abţin să scuip în scris veninul care mă circulă. Aşa că mai bine vă propun un exerciţiu: dacă aţi fi citit că întâmplarea aceasta s-a petrecut în altă ţară, fiind relativ detaşaţi de subiect, cam cum i-aţi fi caracterizat pe cetăţenii respectivului loc? În trei cuvinte, nu mai mult.

Până atunci, mă întorc la oamenii frumoşi. Crunt ghinion: o specie abia aparută şi de care era atâta nevoie, e concurată - nu de un dezaxat care violeaza în plină zi - ci de cei care, înşiraţi pe doi kilometri, au avut posibilitatea să fie şi ei „oameni frumoşi”, dar au ales să nu fie. 

Oamenii frumoşi continuă să fie pierduţi într-o masă de indivizi, care sunt în stare să treacă pe langă o femeie ameninţată cu un cuţit de o bestie, fără să facă nimic în privinţa asta. Oamenii frumoşi trăiesc într-o ţară disfuncţională, bolnavă, formată în majoritate din persoane caracterizate de o laşitate patologică. Am spus că mă abţin şi nu am reuşit, aşa că îi las pe sociologi să îşi spună părerea: societatea românească de azi este una anomică, destructurată, lipsită de cărămizi de bază”.  Blândă exprimare.

E extraordinar că oamenii au ieşit în stradă pentru Roşia Montană, deşi ar fi trebuit să fie ceva normal, ţinând cont de enormitatea pusă la cale de guvern. Din păcate, această acţiune reprezintă o combatere a efectului şi nu a cauzei. În fond şi la urma urmei, de ce s-a ajuns până aici?!

Ştiţi de ce a avut individul respectiv tupeul să întreprindă o astfel de acţiune în plin centrul Bucureştiului?! Pentru că ştia că şansele ca nimeni să nu intervină erau mari. Mai mari decât pericolul de a fi oprit de cineva. Deci era un risc bine asumat.  

Guvernul României nici măcar nu are nevoie de un cuţit pentru că îşi cunoaşte foarte bine supuşii: sunt cei care au trecut nepăsători pe lângă o femeie care avea un cuţit la gât. Pasivi prin excelenţă, ei sunt demult înclinaţi şi îşi acceptă soarta. Tot aşa cum au acceptat, probabil, că ăsta o fi fost destinul tinerei fete, să fie violată în centrul Bucureştiului. Ce folos să intervii?! Ce folos să încerci să schimbi ceva?! Cineva spunea că nu cei care fac rău sunt problema, ci cei care au posibilitatea să îi oprească, dar nu fac nimic în sensul ăsta.

Dupa atâţia ani a trebuit să apară o posibilă bombă biologică în inima ţării pentru ca românii să arate în sfârşit că au şi ei o voce. 

Aşadar, înainte să ne bucurăm de o eventuală victorie în cazul Roşia Montană vin şi întreb: cam ce părere credeţi că au cei de la guvernare despre populaţia acestei ţări dacă au avut tupeul de a iniţia un astfel de proiect? Asta este adevarata oglindă. Nicăieri în lume o enormitate de genul ăsta nu ar fi trecut de stadiul de idee încolţită în mintea unui magnat dezumanizat şi însetat de bani. Darămite să fie în pragul punerii în aplicare. În schimb aici s-a putut. Tot aşa cum România a fost prima ţară unde s-a pus în aplicare Codex Alimentarius, practic un program de otrăvire a populaţiei pe termen lung.

Poate că nu le-a ieşit de data asta, pentru că, în sfârşit, poporul a protestat. A mârâit puţin, ca un câine pe care îl chinui dar care nu are curajul să muşte şi doar îţi arată dinţii. Şi pe viitor? O să mârâim puţin de fiecare dată când nu ne convine ceva?

Repet, e extraordinar că zeci de mii de oameni au ieşit pe străzi. E un semn de ieşire din comă. Dar nu e de ajuns. Şi nu ştiu de ce am vaga senzaţie că, dacă acest proiect debil ar fi apărut  în alte ţări, ar fi ieşit pe străzi, nu zeci de mii, ci milioane. Şi nu ar fi fost atât de paşnici.

Când în om spiritul e subdezvoltat, animalul preia controlul. Iar animalul, prin esenţa sa inevoluată, este egoist şi e pregătit să facă orice, chiar sa ucidă, pentru propria-i bunăstare. Dacă e să judecăm după acţiunile lor, putem lesne deduce că domnii şi doamnele care conduc această ţară nu sunt foarte preocupaţi de evoluţia lor spirituală. Aşadar, ca să ne raportăm la caracteristica lor dominantă, întrebarea este: noi cât timp o să ne mai mulţumim să mârâim?