Calitatea vieţii în satul românesc: câteva aspecte sociale şi demografice

Anual, în acord cu prevederile UE/Eurostat, Institutul Naţional de Statistică (INS) derulează o cercetare numită „Ancheta asupra calităţii vieţii” (ACAV) care are ca principal obiectiv producerea datelor statistice necesare caracterizării nivelului de trai/condiţiilor de viaţă ale populaţiei şi pentru evaluarea stării de sărăcie sau bunăstare:

condiţii de locuit, starea de sănătate, educaţie, ocuparea forţei de muncă, venituri, dotarea locuinţei cu diferite facilităţi şi bunuri de folosinţă îndelungată etc. Sfera de cuprindere a ACAV se referă la toate persoanele cu domiciliul stabil în centrele urbane şi rurale selectate din toate judeţele ţării şi din Municipiul Bucureşti. Datele furnizate de ACAV servesc descrierii nivelului de trai, sărăciei sau excluziunii sociale la nivel naţional şi pentru comparaţii internaţionale. În articolul de faţă de vom referi la aspectele sociodemografice privind calitatea vieţii în mediul rural din România.

La începutul secolului XX, România era o ţară cu o populaţie predominant rurală. În anul 1930, din punct de vedere demografic, ruralul românesc reprezenta aproape 80% din totalul populaţiei. Urbanizarea ţării s-a produs în special în cea de-a doua jumătate a secolului trecut pe fondul industrializării forţate şi a migraţiei de la sat la oraş, în condiţiile cererii masive de forţă de muncă din fabrici şi uzine, precum şi a nivelului de trai ceva mai crescut în mediul urban (facilităţi educaţionale, de sănătate, culturale, transport, locuire). Industrializarea accelerată a generat urbanizarea care, la rândul său, a determinat migraţia rural-urbană.

Chiar dacă populaţia urbană este majoritară, România rămâne o ţară slab urbanizată comparativ cu statele dezvoltate ale Uniunii Europene, ponderea populaţiei rurale fiind semnificativă: 45,9% în România comparativ cu media UE de 29,1%. În ultimele trei decenii, populaţia rurală a scăzut cu 1.725 mii persoane (-16,28%). Migraţia externă, migraţia rural-urbană şi scăderea natalităţii sunt principalele cauze care au determinat scăderea populaţiei rurale din România. Populaţia rezidentă a României, la 1 iulie 1990, era de 23.206 mii de persoane, din care populaţia rurală era de 10.597 mii persoane (45,67%). La 1 iulie 2020, populaţia rezidentă a ţării a scăzut la 19.328 mii persoane, din care populaţia rurală era de 8.872 mii persoane (45,9%).

Durata medie de viaţă este un indicator al calităţii vieţii. În mediul rural a crescut cu şase ani în perioada 1990-2019. Însă, la nivelul anului 2019, se observă un decalaj de 3 ani între durata medie de viaţă (77,3 ani) la oraşe faţă de durata medie de viaţă (74,3 ani) la sate. Infrastructura precară (drumurile, apă curentă, canalizare, alimentare cu gaz), serviciile publice de slabă calitate (educaţie, sănătate, cultură), oferta redusă de locuri de muncă influenţează în mod negativ calitatea vieţii persoanelor rezidente în mediul rural. Lipsiţi de posibilităţile de afirmare, tinerii din mediul rural decid să migreze spre oraşele dezvoltate (polii de creştere economică) sau spre alte ţări în căutarea bunăstării personale. Migraţia tinerilor generează depopularea satelor şi are drept consecinţă imediată reducerea populaţiei active economic şi creşterea ponderii persoanelor vârstnice în totalul populaţiei rurale (îmbătrânire demografică), scăderea veniturilor (taxe şi impozite) administraţiilor locale.

Structura pe vârste a populaţiei rezidente din România poartă amprenta caracteristică a unui proces de îmbătrânire a populaţiei, cauzat în principal de scăderea natalităţii, care a determinat reducerea populaţiei tinere (0-14 ani). În paralel, creşterea speranţei de viaţă a determinat creşterea numărului şi ponderii populaţiei vârstnice (de 65 ani şi peste). Conform INS, la 1 iulie 2019, populaţia rezidentă în mediul rural era de 8.917.774 persoane, din care tineri (persoane cu vârste între 0-14 ani) erau 1.439.537 persoane, adulţi (persoane cu vârste între 15-64 ani) erau 5.651.042 persoane, vârstnici (persoane de 65 de ani şi peste) erau 1.827.195 persoane. Ponderea tinerilor din rural era de 16,14%, ponderea adulţilor de 63,36%, iar cea a vârstnicilor de 20,48% în totalul populaţiei rurale. Aceste date arată că ruralul românesc are o populaţie îmbătrânită din punct de vedere demografic, proces ferm şi de lungă durată.

Fenomenul „amânării căsătoriei” a luat o amploare tot mai mare în ultimii ani. Tinerii amână căsătoria şi/ sau nu mai vor să aibă copii din diferite motive care ţin de carieră, timpul petrecut la locul de muncă, venituri insuficiente, schimbarea valorilor sociale, concepţiile despre lume şi viaţă. Vârsta medie la prima căsătorie în mediul rural a crescut cu cinci ani în anul 2019, faţă de anul 1990. Acest aspect influenţează şi dinamica natalităţii. În mediul rural, vârsta medie la prima naştere a crescut cu 4 ani în anul 2019, comparativ cu anul 1990.

Datele INS care descriu mişcarea naturală a populaţiei arată că, în anul 2019, rata generală a fertilităţii (numărul născuţilor-vii dintr-un an raportat la populaţia feminină de 15-49 de ani de la 1 iulie din statistica curentă a anului respectiv, exprimată în numărul de născuţi-vii la 1000 femei de vârstă fertilă) a fost de 46,3‰. Rata fertilităţii pentru femeile rezidente în urbanul românesc a fost de 45,4‰, în timp ce pentru femeile rezidente în ruralul românesc a fost de 47,4‰. În alţi termeni, femeile din mediul rural sunt mai fertile decât cele din mediul urban, rata fertilităţii în rural fiind cu două puncte procentuale mai mare decât în mediul urban.

După mai bine de un deceniu de integrare europeană, rata sărăciei relative în România a scăzut doar cu un punct procentual: de la 24,6% în anul 2007 la 23,8% în anul 2019. În anul 2019, rata sărăciei relative în mediul rural era de 38,1%, iar în mediul urban de 12,8%. Dacă statul român nu ar fi alocat fonduri pentru măsuri de intervenţie socială sub forma transferurilor sociale (alocaţiile pentru copii, prestaţiile familiale, ajutoarele pentru şomaj, indemnizaţiile pentru persoanele cu handicap, bursele şcolare şi universitare, ajutoarele pentru persoanele cu venituri reduse, inclusiv venitul minim garantat etc.), rata sărăciei la nivel naţional ar fi urcat la 28,1%, iar în mediul rural ar fi afectat 45% din populaţie.

Pentru descrierea ocupării şi şomajului, INS are la îndemână două instrumente: (1) balanţa forţei de muncă pentru analize la nivel naţional şi (2) ancheta forţei de muncă în gospodării (AMIGO) pentru comparaţii internaţionale. În anul 2020, rata de ocupare calculată ca raport, exprimat procentual, între populaţia ocupată şi populaţia în vârstă de muncă în mediul rural a fost de 51,8% din totalul populaţiei în vârstă de muncă (15-64 de ani) mediului rural, comparativ cu 53,9% în mediul urban. Rata şomajului calculată ca raport, exprimat procentual, între numărul de şomeri şi populaţia activă a fost de 4,5% în mediul rural, cu un punct procentual mai mare decât în mediul urban.

Satul românesc contemporan este martorul unor dezechilibre sociodemografice tot mai vizibile. Depopularea este una dintre problemele cele mai grave cu care se confruntă mediul rural din România. Nivelul scăzut de trai şi dorinţa de a se bucura de beneficiile societăţilor caracterizate de bunăstare socială şi economică determină tot mai mulţi tineri şi adulţi să emigreze.

Sporul natural negativ şi migraţia externă sunt forţele motrice ale procesului de scădere a populaţiei rurale. Cu cât satele sunt mai îndepărtate de centrele urbane, cu atât mai mult populaţia de tineri şi adulţi tineri (15-45 de ani) este supusă riscului migraţiei. Îmbătrânirea demografică a mediului rural este o consecinţă directă a depopulării satelor. Localităţile rurale aflate la distanţe mari de centrele urbane, legate printr-o infrastructură de transport rutier şi/ sau feroviar precară, sunt epuizate ca potenţial uman, excluse din proiectele de investiţii pentru dezvoltare. În aceste localităţi casele părăsite şi cele locuite de persoane vârstnice par pe zi ce trece acoperite de vegetaţie şi înghiţite de pământul din care au ieşit odinioară.

Datele demografice descriu o familie rurală mult diferită de imaginea pe care o aveam despre familia tradiţională din satul interbelic sau chiar mai recent. Oamenii satului se căsătoresc mai târziu, fapt demonstrat şi de creşterea vârstei medii la prima căsătorie. Amânarea căsătoriei influenţează şi decizia de a avea copii. Maternitatea adolescentină este o problemă socială din ce în ce mai prezentă în mediul rural. Tot mai mulţi copii se nasc în afara căsătoriei, inclusiv în mediul rural. O explicaţie a acestei tendinţe sociale trebuie căutată în diluarea valorilor familiei tradiţionale rurale afectată în ultimii ani ai regimului comunist de migraţia rural-urbană, iar după 1990 de migraţia externă, industrializarea forţată a unor zone rurale sau periurbane.

Populaţia rurală este afectată de sărăcie de trei ori mai mult decât populaţia urbană. Femeile singure, femeile vârstnice, femeile cu copii în întreţinere din mediul rural sunt cele mai expuse riscului sărăciei şi excluziunii sociale.

Notă: aceast articol este o sinteză din lucrarea „Aspecte sociodemografice ale calităţii vieţii în mediul rural” prezentată la prima ediţie a Simpozionului de Agro-Economie şi Antropologie Rurală, organizată de ICES “Gh. Zane” al Academiei Romane-Filiala Iaşi şi Rural Development Research Platform, publicată în volumul coordonat de cercetătorii Sebastian Brumă şi Codrin Dinu Vasiliu, „Provocări rurale contemporane. Studii de agro-economie şi antropologie rurală”, Editura „Presa Universitară Clujeană”, Cluj-Napoca, 2021, ISBN 978-606-37-1280-7, pp.  39-54.