Calcule de război

FOTO 123RF

Stimaţi spectatori şi ascultători, în câteva minute începe emisiunea „Războiul mondial, minut cu minut“[1], iar subsemnatul va încerca să facă atât o avancronică a meciurilor, cât şi o scurtă analiză a capacităţii echipelor de a duce până la capăt acest lung campionat, care se arată a fi din ce în ce mai tensionat.

Jucători, antrenori şi strategii vor apare pe scurt în acest text, fară a uita să ne amintim că în fiecare campionat lung surprizele apar, fie la nivel de etapă, fie la nivel de ierarhie finală.

De regulă, fiecare război are un factor determinant declanşator – deşi el nu este niciodată singur. De asemenea, el are o anumită predicţie legată de direcţia atacurilor, a punctelor de interes care trebuie distruse, a capacităţii de rezistenţă a celor atacaţi şi a modului de încetare a conflictului: cine pierde teritorii şi cine nu, cât poate dura încetarea focului până la semnarea uni păci totale etc.

După cum scriam acum câteva luni, „am căutat pe cel mai popular motor de căutare al internetului două sintagme: «al treilea război mondial» şi «următorul război mondial». Am pornit de la ipoteza că de la atâtea lupte şi războaie locale ar fi totuşi un pas prea mare spre ideea de «un război mondial». Rezultatele au fost însă surprinzătoare şi neplăcute: prima sintagmă apare în limba română de peste 1,5 milioane de ori, în limba engleză de peste 189 milioane de ori, în franceză de peste 2,3 milioane de ori, în limba rusă de peste 500 mii de ori, iar în limba chineză de aproximativ 650 mii de ori! A doua sintagmă apare în limba română de peste 508 mii de ori, în limba engleză de peste 127 milioane de ori, în limba franceză de peste 770 mii de ori, în limba rusă de peste 4 milioane de ori, iar în limba chineză de peste 1,17 milioane de ori. În faţa unor astfel de rezultate, nu ai decât o singură opţiune: să accepţi că mulţi oameni se aşteaptă ca un astfel de conflict global să se producă în timpul vieţii lor“.

Ultimele luni au adâncit aceste temeri, iar despre război se vorbeşte astăzi ca despre un meci de fotbal din campionatul intern al oricărei ţări: chiar dacă nu toţi iubesc fotbalul, orice om ştie de existenţa acestui sport şi de influenţa sa socială – spre exemplu, încercaţi să faceţi o programare a examenelor în sesiunea de vară, atunci când este campionatul mondial de fotbal, şi veţi înţelege imediat ce probleme apar. Or, dacă despre războaie generalizate – la nivel de regiuni, continente sau chiar planetă se tot vorbeşte, am putea spune că este aproape inevitabil?

De ce începe un război mondial? Răspunsul este simplu: pentru că marile puteri îl vor.

Unele declaraţii din Orientul Mijlociu spun că nu ar fi chiar inevitabil sau că se va amâna momentul declanşării sale; în alte părţi ale lumii lucrurile par a se vedea dintr-o altă nuanţă; prin unele părţi ale Europei se discută din ce în ce mai mult despre faptul că parteneriatul transatlantic nu mai este atât de viabil, iar pentru viitor, ar fi nevoie de o altă optică la nivel de continent.

Toate sînt adevărate, şi în acelaşi timp, nu corespund complet viitorului – pe care nu îl putem prevedea complet de la Bucureşti. Deşi o anecdotă spune că Nostradamus îşi certa motanul cu o oră înainte ca acesta să săvârşească o „abatere“, realitatea este că un conflict mondial este la fel de posibil sau imposibil pe cât ar fi ca Brazilia să câştige campionatul mondial de fotbal din acest an: mereu favorită, dar uneori învinsă într-o manieră umilitoare.

Da, tensiunea între state şi mai ales între anumiţi lideri este foarte mare; cu siguranţă că în multe capitale se doreşte un război contra cuiva – de obicei, a unui duşman de secole – însă doar în condiţii speciale, care presupun ca acel duşman să dea prima lovitură, iar răspunsul să fie devastator şi decisiv pentru decenii. Şi trebuie să recunoaştem că în ultima decadă cheltuielile militare au crescut la nivel global,  dar principalele responsabile sunt totuşi câteva state; a se vedea că primele două însumează 49% din totalul global.

Totuşi, de ce începe un război mondial? Răspunsul este simplu: pentru că marile puteri îl vor. Atenţie, nu trebuie să îl vrea doar una sau două, ci este necesar ca aproape toate marile puteri să îl vrea – primo – şi să îşi trimită soldaţii la luptă pentru diferitele lor scopuri – secundo – care nu corespund niciodată cu scopurile ţărilor cu putere mai redusă. Ţările care nu au putere politico-militară importantă nu vor putea iniţia un război mondial niciodată, deoarece nu au resurse ca să îl ducă, şi nici nu sînt iraţionale să încerce imposibilul. Ele pot doar să joace ca intermediari pentru vreo mare putere, iar în sprijinirea lor, actorii importanţi să extindă conflictul la nivel continental sau poate planetar.

Evident, au apărut idei de genul: „trebuie reduse cheltuielile militare la nivel global, pentru a ajunge la o pace universală“. În teorie aşa ar trebui să se întâmple, dar când marile puteri se tot înarmează, statele cu putere mai redusă trebuie să aibă şi ele armament cât mai mult, tocmai pentru a putea să opună o rezistenţă cât mai fermă acelor mari actori. Concret, marile puteri nu sînt toate în acelaşi loc, vecine unele cu altele. Astfel, conflictele între marii actori geopolitici, atunci când se declanşează, antrenează obligatoriu şi statele cu forţă redusă, deoarece armatele marilor puteri, ca să se confrunte, trec pe teritoriile ţărilor mai vulnerabile. Tocmai de aceea şi acestea din urmă trebuie să aibă suficiente arme, pentru a obliga marile puteri să se gândească de două ori dacă chiar vor războaie, pentru că altfel îţi stabileşti strategia când numărul de ţări care ţi-ar putea opune rezistenţă este mare. Cum strămoşii noştri romani spuneau, Si vis pacem, para bellum – Dacă vrei pace, pregăteşte-te de război.

Un război nu porneşte într-un singur minut, el este precedat de diferite acte neprietenoase – spre exemplu, în secolul XXI, cyber-atacuri; dar evenimentele sau faptele care premerg un război pot fi nenumărate, de la prevederea unor sancţiuni cu efect foarte puternic asupra economiei, la gesturi, atitudini sau declaraţii care în unele locuri inflamează mai multe spirite decât ar face-o menţinerea unui statu-quo prost, dar care nu este agravat spre extrem. Modalitatea în care un gigant tehnologic chinez resimte puternic sancţiunile aplicate din SUA este doar un exemplu; lista actelor care conduc în mod clar spre un război este prea largă pentru un articol în presă.

Trebuie să fim conştienţi mereu de două lucruri: mai întâi, că oamenii nu sunt la fel şi din acest motiv, nu gândesc la fel. Ceea ce este tolerat într-o parte este receptat cu furie în alt loc; ceea ce într-o zonă produce prăbuşire economică constituie în alt spaţiu doar un temei pentru redimensionarea principalilor actori de pe piaţă.

Al doilea aspect pe care trebuie să îl avem în vedere este că liderii politici nu au aceleaşi tipuri de calcule pe care şi le face omul obişnuit. Liderul politic are mereu problema realegerii şi reconfirmării propriei puteri în ţară şi străinătate; el poate să se considere după un număr de ani de politică şi succese fie atacat pe nedrept de vreun actor geopolitic extern, fie prea valoros faţă de posibilităţile ţării pe care o conduce. Să nu neglijăm nici mesianismul: el este prezent la diferiţi lideri politici care se consideră – de regulă, după un număr de ani de exercitare a funcţiei – purtători ai unei misiuni divine faţă de propriul popor.

Posibilităţile de exprimare a naivităţii, ambiţiei sau frustrărilor psihice sau geopolitice sunt diverse, iar în funcţie de forţa militară şi economică a statelor, liderii statelor pot lansa operaţiuni de mică sau mare amploare, care nu întotdeauna se desfăşoară conform planului, iar uneori orice posibilitate de control a evenimentelor – uneori atent planificate – dispare, deoarece actori geopolitici  interesaţi adoptă diferite conduite, mai puţin previzibile. Oare câţi lideri politici şi-ar fi imaginat că un asasinat la Sarajevo va conduce peste 30 de ani la separarea Germaniei – al doilea război mondial fiind consecinţa primului – în două state?

Trebuie să recunoaştem că secolul XX a fost dominat mai degrabă de politicieni slabi, incompetenţi, demagogi şi catastrofali în economie, ei ducând-şi statele pe „înaltele culmi ale deficitului bugetar şi ale datoriei publice“. Dar secolul trecut pare a fi fost foarte bun, în raport de calitatea oamenilor politici din acest secol, pleava politicii dominând azi în multe state, iar gafele – de la cele lingvistice, la cele economice şi politice – fiind ceva intrat în cotidian. De aceea, nu este de mirare că politicienii de acum fac anumite fapte şi gesturi fără a înţelege complet şi mai ales corect consecinţele acestora.

Fenomenul „Primăverii Arabe“ a început în Tunisia, dar a avut efecte mult mai extinse în Orientul Mijlociu decât şi-ar fi imaginat bietul om care şi-a dat foc în semn de protest faţă de administraţia coruptă a ţării sale.

Este adevărat, astfel de erori s-au făcut şi mai devreme, iar milioanele de morţi care au survenit acelor imense gafe nu se pot uita, pentru că în urma lor frontierele lumii s-au modificat. Pentru exemplificare, iată ce s-a întîmplat la Paris în ziua asasinării lui Franz Ferdinand în 1914, act care a constituit temeiul declanşării Primului Război Mondial: „Poincaré – preşedintele Franţei – l-a anunţat imediat pe ambasadorul austriac, care s-a albit la faţă şi a plecat imediat la sediul ambasadei sale. În timp ce cursele de cai continuau nestingherite, această veste s-a răspândit printre oaspeţii lui Poincaré. Majoritatea era de părere că acest eveniment nu ar fi contat prea mult pe plan european, însă ambasadorul României era deosebit de pesimist. Austro-Ungaria, credea el, avea acum pretextul dorit pentru a porni la război împotriva Serbiei“. Cine a avut dreptate?

De aceea, problematica unui posibil război mondial trebuie înţeleasă sub acest dublu aspect: pe de o parte, calitatea scăzută a liderilor politici contemporani, care nu sunt capabili să calculeze până la capăt consecinţele acţiunilor lor; pe de altă parte, faptul că societăţile sunt supuse unei tensiuni teribile în ultimii ani, ceea ce face posibilă izbucnirea mai multor crize locale, şi care prin efect de aducere la cunoştinţă prin presă se pot constitui în temeiuri de imitare în alte ţări. Concret, fenomenul „Primăverii Arabe“ a început în Tunisia, dar a avut efecte mult mai extinse în Orientul Mijlociu decât şi-ar fi imaginat bietul om care şi-a dat foc în semn de protest faţă de administraţia coruptă a ţării sale.

Ar mai trebui punctat că un război, oriunde ar fi el, dacă nu are justeţe morală, costă enorm. Spre exemplu, războiul pentru impunerea unei dictaturi politice costă enorm sub aspectul plecării elitelor – sau a luării inclusiv de către acestea a armelor în mâini – şi a scăderilor economice, pentru că aproape nimeni nu vrea să facă afaceri într-un loc unde distorsionările pieţei sunt prea evident în favoarea grupului politic care conduce dictatorial o ţară. Despre problemele de curs valutar, de înstrăinare a societăţii faţă de mediul politic nu mai discutăm, pentru că vedem şi prin zona noastră aceste efecte.

Şi-au pus vreodată politicienii problema loialităţii popoarelor faţă de acţiunile lor? În cvasi-totalitate, nu! Concret, ca efect al legislaţiei fiecărei ţări, guvernele şi parlamentele declară războaie şi pornesc acele acţiuni care conduc la declanşarea ostilităţilor, dar asta nu înseamnă că populaţia poate fi de acord cu ceea ce decid câteva sute de politicieni. Unitatea de viziune între politicieni şi naţiune este mereu necesară; când aceasta se fisurează sau dispare, este întotdeauna vina oamenilor politici. Nu populismul şi demagogia sînt soluţiile unificării celor două dimensiuni ale societăţii, ci adevărul, morala şi munca îndârjită, până la epuizare.

În vremuri de război, poate că la început există un liant mai puternic între politicieni şi mediul social, dar pe măsură ce trece timpul, erorile de dinainte de război produc efecte în moralul societăţii în timpul confruntărilor. Situaţia din a doua jumătate a anului 1918 pe multe străzi ale oraşelor europene exprima frustrări de zeci de ani ale oamenilor obişnuiţi, care suportau greul unui război lung pe care nu îl doriseră în realitate şi pe care nu îl puteau opri; astfel, revolta contra propriilor conducători a contribuit decisiv la finalizarea întregului conflict.

Să nu uităm că în timpul războaielor, mii de soldaţi ajung pe teritoriul unui stat duşman, dar care este mai bine administrat, având cetăţenii mai prosperi. Chiar dacă aceştia pot câştiga războiul, au generalii armatei învingătoare garanţia că soldaţii lor – oameni adulţi, deci raţionali şi care pot compara modul şi nivelul de trai – nu se revoltă ulterior contra propriilor lor lideri politici? Evident, nu!

Kim Il Sung, fondatorul Coreei de Nord FOTO Wikipedia

Doar un exemplu: în 1950-1953, nivelul de trai în întreaga peninsulă Coreea era aproximativ acelaşi, şi soldaţii nu aveau temeiuri speciale de revolte în interiorul propriilor linii. Dar astăzi, cînd diferenţele de nivel de trai sunt atât de mari, cine crede că un eventual atac nord-coreean spre sud nu va fi urmat de şocul imens pe care soldaţii comunişti l-ar resimţi văzând disproporţia uluitoare dintre cele două state? Oricât control ar fi asupra soldaţilor, ei vor vedea şi nu vor mai fi aceeaşi. Să nu ne amăgim, denuclearizarea peninsulei nu înseamnă nimic pentru omul obişnuit; dar dacă se va ajunge la stabilirea unui mod de călătorie paşnic şi frecvent al celor din nord către sud, atunci regimul comunist va fi nevoit să se schimbe fundamental. Dacă nu o va face, oamenii care vor începe să vadă şi să compare situaţia din cele două părţi ale peninsulei vor forţa schimbarea, cu orice preţ, pentru că vor avea în minte un lucru: unificarea celor două state sub conducerea de la Pyongyang va însemna sărăcire, dar având Seulul la timonă, bogăţia din sud se va revărsa şi spre nord, atât pentru ei, cât şi pentru copiii lor, iar sacrificiul pentru copii este întotdeauna moral şi nobil.

Dacă războiul va duce la scăderea nivelului de trai, doar dictatura devine soluţia pentru menţinerea la putere a politicianului care a declanşat conflictul.

Un război înseamnă însă mereu şi costuri majore ale vieţii, pentru că prima consecinţă a unei confruntări este creşterea preţurilor la alimente, devalorizarea monedelor naţionale, reducerea călătoriilor peste hotare, perturbarea aprovizionării cu alimente din străinătate, scăderea turismului etc.: într-un cuvânt, mai multă sărăcie. Câte state îşi pot permite un război, deci? Războiul înseamnă pierderea de contracte de către firme, adică locuri de muncă pierdute, adică şomeri mai mulţi, adică proteste interne şi chiar răsturnarea politicienilor ce au declanşat războiul. Practic, nu orice stat îşi permite nota de plată a unui eventual conflict cu alt stat, fără a mai fi vorba de a începe efectiv luptele.

Din nou: ştiind că acestea sunt consecinţele, chiar mai doreşti tu, om politic de anvergură, pentru care lumea, ţara sau istoria îţi sunt prea mici să declanşezi războaie? De ce nu vrei să înţelegi că pacea, valorile morale, munca, cumpătarea şi dreptatea sunt singurele care aduc profit societăţii şi implicit, şi ţie şi grupului tău politic? Are statul pe care îl conduci suficienţi bani să se ridice la nivelul aspiraţiilor şi proiectelor tale?

O privire atentă în bugetele marilor puteri ne arată că există şi bani, şi arme destule, dar şi datorie publică mare. Şi mai există ceva: dorinţa oamenilor de a trăi mai bine. Dacă războiul va duce la scăderea nivelului de trai, doar dictatura devine soluţia pentru menţinerea la putere a politicianului care a declanşat conflictul. Dar nici dictaturile nu sunt eterne.

Iar istoria ne învaţă că nu doar războaiele contează, ci şi pacea de după. Concret, au fost mari cuceritori care la câţiva ani de la moarte aveau moştenirea sfărâmată; în alte cazuri, imperii cu milioane de kilometri pătraţi nu au rezistat nici 100 de ani. De fapt, graniţele se modifică de regulă după cum ar trebui să fie, nu după cum vor diferitele alianţe sau agresiuni, chiar dacă pentru aceasta e nevoie uneori de mai mulţi ani.

Câţi îşi mai imaginau în momentul judecării conducătorilor nazişti la Nuremberg că va mai exista vreodată un stat german unic? Şi iată că la mai puţin de 50 de ani după acel moment, Germania era din nou una singură. Oare de ce liderii politici contemporani – mai mult sau mai puţin mesianici – nu se uită cu mai mare obiectivitate la istoria oamenilor şi statelor? Oare cred că în cazul lor nu se va aplica ceea de mii de ani zeiţele destinului deapănă necruţător? Pe ce se bazează în calculele lor? Pe economie, pe gloanţe şi rachete? De ce nu înţeleg că şi cei care se simt ameninţaţi încearcă să se opună cu aceleaşi instrumente, la care adaugă dorinţa lor de libertate şi dreptate? Iar cine luptă pentru libertate şi dreptate este ajutat de către istorie, ori – cel puţin până acum – ea aşa s-a manifestat. Hai mai bine să învăţăm lecţiile istoriei şi să construim o lume mai bună, în care dreptatea să fie la locul ei primordial, iar necinstea şi abuzul să dispară!

Şi iată că am încheiat avancronica campionatului ... ce optimist sînt! Ce meciuri s-ar putea să fie, şi câţi spectatori vor plânge! Şi mă întreb: oare pe ce stadioane vor avea loc marile dispute?

[1] Pentru cititorii mai tineri, titlul este o parafrază după o emisiune a Radiodifuziunii Române, „Fotbal, minut cu minut“, în care se transmiteau meciurile de fotbal din campionatul românesc desfăşurate la aceeaşi oră.