Am ghiozdanul în spate şi-mi ţine de cald. În rest, îmi clănţăne dinţii, pe strada Adrian sunt două şiruri muntoase de zăpadă, câte unul pe fiecare margine de stradă, iar prin tunelul dintre ele mă strecor eu acum cu greu spre şcoală. E prima dată când am ore de la 7, dar n-are importanţă, pentru că mă pot trezi de la orice oră şi în general nu mi-e frică de nimic. N-am mai fost niciodată atât de singură pe strada Adrian, îmi zic, pur şi simplu nimic nu mişcă, niciun câine, nicio maşină, niciun om.

Pe la jumătatea drumului, aud în urma mea paşi. Zăpada scârţâie sub nişte cizme străine, habar n-am ale cui, oricum nu îndrăznesc să mă uit în urmă, ci bag doar puţină viteză, de parcă ai putea să mergi repede prin zăpadă, când de fapt te mişti cu încetinitorul. Sunt un pinguin.

Paşii din spatele meu nu se opresc, mă întreb cine-o fi şi ce s-ar putea întâmpla. Am văzut nişte filme. Am citit nişte articole în ziare. Nu e bine să te întâlneşti cu necunoscuţi pe întuneric, în locuri părăsite, aşa cum părăsit e oraşul ăsta acum. Mă închin. Mă gândesc că ar trebui să spun o rugăciune în gând, încep cu „Tatăl nostru“, apoi zic „Înger, îngeraşul meu“. Pentru trei minute am mintea ocupată: am mai înaintat un colţ de stradă. Nu mă întâlnesc cu nimeni, aud doar paşii străini în spatele meu. Repet lecţia la geografie, apoi încerc să-mi amintesc cât mai multe nume de sfinţi. Îi număr pe degete. Ştiu când e ziua lor. Mai bag un pic de viteză prin zăpada scârţâitoare, cu graţie, fără să alunec. Sunt singură, singură în tot oraşul. Ba nu, nu sunt chiar singură, pentru că cineva merge în urma mea. Suntem doi.

În dreptul parcului, îmi iau inima-n dinţi şi mă uit în spate. Stau în mijlocul intersecţiei goale, în întuneric, sub becul stradal, ca un fluture sub lampă, şi mă holbez în toate părţile. Nimeni nu vine de nicăieri. Tuşesc. Primesc un răspuns din fiecare zare, patru fete tuşesc în acelaşi timp. Traversez în fugă, cât de mult poţi să fugi dacă zăpada e până la genunchi… Mă gândesc la Vali, încep să vorbesc cu el în gând. Îl rog frumos dacă poate, pe cât poate, să mă ajute să ajung cu bine la şcoală. Ştiu că poate, pentru că de-acum Vali e invizibil şi puternic ca un arhanghel, aşa-mi imaginez, deşi ultima dată când l-am văzut era mai slab ca mine. Dar acum e uriaş şi, dacă vrea, mă poartă în buzunarul lui stâng de la vestă. Mă ţine acolo, acunsă, în timp ce eu traversez singură oraşul prin întuneric, într-o dimineaţă geroasă de iarnă, urmărită din toate părţile de paşi fără faţă.

Mă mişc fericită prin buzunarul lui Vali, unde e cald şi bine. Îl întreb ce a mai făcut, dacă mă aude când vorbesc cu el uneori, dacă ştie că într-o noapte de groază mi-a curs sânge din nas şi dacă ne vom mai întâlni când eu voi fi bătrână, cu dinţii de lână. Vali mă duce în buzunar până în faţa şcolii numărul 3, acolo unde picioarele mele ating din nou zăpada. Degetul lui arătător drept, kilometric şi nevăzut, se opreşte o secundă pe creştetul meu. Suntem bine. Suntem aproape bine. Şi acum ce trebuie să fac?, îl întreb la plecare. Acum? Păi un singur lucru: trebuie să dansezi tot. Tot? Tot. Şi asta şi fac începând cu acea dimineaţă.

CITIŢI ŞI:

Lecţie de tranşat o găină oarbă

Un cutremur pentru fiecare

Vă omor pe toţi

După ce îmblânzeşti Dunărea

Blues pentru o fată mută

Cum arată sfârşitul unui miracol: adio, Băile Herculane

Toamna la Terasa Fericirii

Adio, ţară!

N-o să te mint: o să murim

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.