Calamităţile umane, naturale, asistaţii şi contravenienţii

România a fost şi este lovită în ultimul timp, de nenumărate calamităţi, începând cu cele de factură umană ‒ incompetenţii, iresponsabilii, mafioţii, corupţii ‒ şi ajungând la cele naturale, tehnologice sau de altă factură.

Într-o singură săptămână de iarnă, oarecum firească pentru această perioadă a anului, majoritatea ţării a ajuns sub nămeţi, cu nenumărate căi de acces blocate, localităţi izolate, case, oameni şi dobitoace acoperite de zăpadă. La toate aceste nenorociri s-au adăugat victimele calamităţilor, fie morţi ori sinistraţi, dar şi incompetenţa crasă a unor autorităţi publice de a interveni în ajutorarea populaţiei, în astfel de situaţii.

Prima concluzie pe care o putem trage din toată această situaţie de urgenţă este faptul că românii nu prea mai sunt obişnuiţi cu frigul, cu iarna, care, de câţiva ani încoace ţine doar trei-patru săptămâni şi nu trei-patru luni, cât dura înainte. Nu ştiu cum procedau înainte autorităţile comuniste şi cetăţenii, dar e clar că se descurcau mult mai bine ca acum, când responsabilii primesc sume babane pentru deszăpezire, declară întotdeauna că sunt pregătite pentru iarnă şi când vine câte un viscol de câteva zile, sunt complet depăşiţi de vreme.

Miercuri, 29 ianuarie 2014, pe lângă un preconizat cod roşu, l-am auzit pe primarul Capitalei, Sorin Oprescu, enumerând basculantele cu zăpadă care descongestionau oraşul, dar şi faptul că, în doar patru zile de vreme rea, autorităţile bucureştene consumaseră jumătate din materialul antiderapant din întreaga cantitate alocată pentru toată iarna! Evident că m-am întrebat imediat, ce ar fi făcut municipalitatea dacă iarna ar fi durat trei luni, de cât material antiderapand şi bani ar fi avut nevoie să facă faţă situaţiei? Cu o zi înainte, unii edili bucureşteni se lăudau că au deszăpezit oraşul, chiar şi străduţele secundare, când, de fapt, aceste artere fuseseră curăţate, doar pe alocuri numai de cetăţenii care-şi curăţau maşinile la locurile de parcare. Căile de acces spre şcoli şi pieţe erau complet acoperite de zăpadă.

În ţară, în judeţele din est toată lumea a văzut dezastrul, mai ales în localităţile izolate acoperite de viscol. Încă de la atacul urgiei albe, greul pentru ajutorarea populaţiei sinistrate l-au dus armata şi efectivele de jandarmi. Mai puţin sau aproape inexistentă a fost acţiunea administraţiilor locale. La fel ca în anii trecuţi, în astfel de situaţii, mulţi cetăţeni sinistraţi au chemat în ajutor militarii şi autorităţile, fără să pună mâna pe lopată şi să acţioneze pentru deszăpezirea locală. Ba chiar unii asistaţi sociali, învăţaţi din iernile trecute, aşteaptă să vină armata, să le deschidă pârtie la magazine, implicit la cârciumi şi solicită ajutoare alimentare sau de altă natură. Iarna aceasta, am auzit doar despre o singură primărie, cea a oraşului Cluj Napoca, condusă de hulitul fost premier Emil Boc, care i-a scos pe asistaţii sociali la muncă în folosul comunităţii, la deszăpezirea locurilor publice. De asemenea, am mai citit că şi la Braşov primăria a scos asistaţii sociali la zăpadă. Din păcate, aceste exemple mai ales în situaţia de calamitate în care ne aflăm, nu este urmată de alte primării afectate grav de viscol, dar care au în plată numeroşi asistaţi sociali, mai mult sau mai puţin îndreptăţiţi la ajutor financiar din partea statului, dar care bat uşile cârciumilor şi şanţurile din localităţile lor.

Într-un raport privind ajutoarele sociale întocmit de Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială sunt evidenţiaţi un număr total de 214.975 asistaţi sociali, la nivelul întregii ţări, pentru care s-au plătit 40.198. 827 lei, la nivelul lunii ianurie 2013. Raportul arată că cei mai mulţi asistaţi sociali sunt din judeţele puternic calamitate în fiecare iarnă: Dâmboviţa, Buzău, Vaslui, Bacău, cărora li se adaugă în top Teleorman, Argeş, Dolj şi Călăraşi. Ceea ce nu spune această statistică, dar în realitate există, este faptul că mulţi dintre aceşti asistaţi sociali sunt de fapt persoane care obţin ilegal ajutorul statului.

Revoltător este însă şi faptul că foarte puţine consilii locale solicită asistaţilor sociali valizi să depună muncă în folosul comunităţii, activitate care nu doar în situaţii normale, dar mai ales în cazul unor calamităţi pot fi de mare ajutor localităţiilor respective. Există şi o legislaţie care reglementează munca în folosul comunităţii nu doar a asistaţilor social, ci şi a altor persoane care au fost penalizate contravenţional cu amenzi, dar nu le-au plătit, cum ar fi prostituatele, vandalii sau alţi contravenienţi.

Explicaţiile pentru aceste măsuri neadoptate de majoritatea primăriilor din România pot ţine de incompetenţa edililor, dar mai ales de interesul lor ca aceşti asistaţi sau contravenienţi nepuşi la muncă în folosul comunităţii, să-i voteze la alegeri. Ori falşi sau adevăraţi, dacă asistaţii sunt scoşi la muncă şi condiţionaţi pentru ajutorul primit, cum scrie la lege, se pot întoarce electoral împotriva edililor care îndrăznesc să le impună acest lucru.

La fel şi găinarii, micii infractori ori fufele, prostituatele cu amenzi neplătite, dar care au drept de vot şi pot fi manipulaţi în perioadele electorale, pot avea un cuvânt decisiv la urne, mai ales în localităţile care au comunităţi mai colorate din punct de vedere al educaţiei şi în care rata infracţionalităţii este destul de mare.