Breaking news cu protestaci

Priveşti micul ecran şi, oricât ai butona, ai senzaţia că te afli în „Anul cârtiţei“.

Teoretic, orice protest merită o ştire. Indiferent de câţi protestatari numără sau de motivele care-i animă. Modul în care presa îl reflectă depinde însă de buna-credinţă, ca să nu zic bunul-simţ al jurnalistului. Fiindcă nu este totuna dacă ies în stradă mii sau zeci de mii de oameni cu o manifestaţie la care participă aceleaşi câteva persoane. Şi una este să protestezi împotriva unei nedreptăţi sau pentru o cauză nobilă, iar altceva să militezi pentru încălcarea legii sau să ceri moartea celor pe care-i conteşti.

Ceea ce se întâmplă în ultimele săptămâni pe malurile Dâmboviţei se încadrează mai degrabă în a doua categorie. Dintr-un motiv evident. Protestul anti-Băsescu nu mai are nicio legătură cu situaţia reală a ţării, cu nesfârşita criză politică şi economică, fiind un simplu spectacol de linşaj mediatic. Un spectacol pus în scenă, cu regularitate şi cu recuzita de rigoare, ba în Piaţa Universităţii, ba în faţa Curţii Constituţionale, ba la Parlament, ba la Cotroceni.

Televiziunile se întrec, seară de seară, în a da manifestaţiei statutul de „breaking news". A strănutat vreun rezervist, a leşinat vreo revoluţionară, a revenit pe baricade parlamentarul Ghişe? Gata, ne anunţă crainicii, întrerupem programul pentru o transmisie „live"! Ce dacă s-a întâmplat la fel şi ieri şi alaltăieri? Ce dacă „breaking news" înseamnă, de fapt, să relatezi un eveniment ieşit din comun şi de o importanţă deosebită? Priveşti micul ecran şi, oricât ai butona, ai senzaţia că te afli în „Anul cârtiţei", filmul în care reporterul se trezeşte în fiecare dimineaţă retrăind aceeaşi zi.

O manipulare şi mai subtilă constă în metoda de filmare a cadrelor. Din mijlocul mulţimii, puţin de jos în sus, în racursi, cum ar zice un regizor, pentru ca personajele să pară mai multe. Ce-are a face că ele nu reprezintă decât 0,001% din populaţia României? Ceea ce contează este că milioane de români văd ce li se arată pe sticlă: o revoltă permanentă şi de amploare. Iar repetiţia, cum ştim, nu-i doar mama învăţăturii, ci şi a îndoctrinării.

Mai grav este însă altceva. Că protestul a căpătat, pe alocuri, accente de o violenţă rar întâlnită. Participanţii nu se mai mulţumesc să strige „Jos Băsescu!" şi nici măcar „Ieşi afară, javră ordinară!" Acum, vor să-l vadă pe „suspendat" la puşcărie sau chiar în mormânt. Nu doar pe el, ci întreaga familie! Sâmbătă, huiduielile s-au mutat în faţa primăriei, dar şi în faţa bisericii unde avea loc cununia uneia dintre fiicele preşedintelui. O ştiţi, cea ajunsă europarlamentar în ciuda marilor probleme cu limba română.

Dincolo de gestul în sine, de a întina o ceremonie privată şi sacră cu porcăiala cotidiană, mi s-a întipărit pe retină o imagine care n-are nevoie de nicio explicaţie. Un hăndrălău agita de zor o pancartă pe care stătea scris, cu litere de-o şchioapă, „EBA, îţi dorim casă de piatră în cimitir". Dacă atât au înţeles din democraţie cei care joacă rolul „protestacilor", mi-e teamă că n-am evoluat deloc. Nu ne rămâne decât să ne urcăm înapoi în copac!

Sabin Orcan este prim-redactor şef adjunct "Adevărul"