Nu spun câte am lăsat goale şi cât costat. Dar, am rămas cu gustul asociat. Cu nişte tag-uri, cuvinte-cheie pe memoria limbii: fiolă, vin roşu, excelent, Sâmbureşti.

De atunci, în mintea mea şi în implacabila memorie a limbii, a gustului -  ca să nu dau naştere la  interpretări ludice şi lubrice, mai am şi cititori, 2-3, golani, nu intelectuali de rasă, conaisseurs...  -  Sâmbureştiul egalează pentru mine Visul American, Fata Morgana... Căci, rar am mai avut de atunci prilejul a-l întâlni.

Sâmburi-m-aş şi n-am cui!

Până prin 2000 nu am mai gustat aşa ceva. Doar l-am evocat, visat, dorit. Apoi, am aflat că el merge numai la export. Lucrând  ca şef al revistei Centrocoopului şi devenind membru în Cooperativa Scorniceşti, ca vechi pământean pe linie paternă din Spineni, am redescoperit  o sursă de Sâmbureşti. Nu o divulg nici acum. Vinuri vechi. Băbească. Fetească. Cabernet. Şi un soi alb... M-am lăfăit  în cabernetul sâmburesc  până când am rămas numai cu dorul. Şi, cu pierderi de sânge pe  nas.Realmente. Aveam tensiune  şi vinul roşu mi s-a  interzis. Ultima sticlă am băut-o cu Gheorghe Zamfir şi regretatul pictor Vasile Chinschi la un grătar, la mine, în Giuleşti, într-un entuziasm de-a dreptul artistic. Al lor. Ani buni nu am  mai pus gura pe cabernet, pe roşu. M-am devotat Crâmpoşiei.

Dar, acum câţiva ani, mă invită  la o degustare  prietenul Sergio Faleschini, pe care l-am cunoscut  la reuniunile viticole  organizate de regretatul Victor  Surdu. Implacabil, vinuri roşii...  din care sorb şi...nu  am hemoragir. Încerc prudent. Nimic. Forţez  un litru. Nimic. De atunci am  prins din nou curaj. Vinul lui Faleschini, cel uşor de toamnă: Beaujolais-ul românesc a fost prima  mea iubire roşie de post-adolescenţă. Apoi, am  îndrăznit la orice. Cumpătat. Căci, am renunţat la principiul „nu-mi da primul pahar, că-l vreau şi pe a-l zecelea...”.

Iar cercul s-a  închis abia acum în miez de vară: miercuri  24 iulie, văleat 2013. La Sâmbureşti. La crama Bolovanu. Întrucât am petrecut ore de vis aici, aş numi locul, nu Bolovanu. BoloVISU. BoloVINU.

Dar, mă tem să nu afrontez terenul acela bolovănos şi însorit care ne dă nouă licori de vis. Prince Matei. Castel Bolovanu. Soare...Soare...Soare. Vârful de vârf. Vârful de piatră. Vârful vinurilor. Vinul vinurilor. Cântarea cântărilor, unde vinul e supremul termen de comparaţie al iubirii umane.    

„Sărută-mă cu sărutările gurii tale, că sărutările tale sunt mai bune ca vinul.

Miresmele tale sunt balsam mirositor, mir vărsat este numele tău; de aceea fecioarele te iubesc.

Răpeşte-mă, ia-mă cu tine! Hai să fugim! - Regele m-a dus în cămările sale: ne vom veseli şi ne vom bucura de tine. Îţi vom preamări dragostea mai mult decât vinul. Cine te iubeşte, după dreptate te iubeşte!

Neagră sunt, fete din Ierusalim, dar frumoasă, ca sălaşurile lui Chedar, ca şi corturile lui Solomon.

Nu vă uitaţi că sunt negricioasă că doar soarele m-a ars. Fiii maicii mele s-au mâniat, trimisu-m-au să le păzesc viile, dar via mea nu mi-am păzit-o!

E doar  începutul celui mai suav poem de dragoste, al omenirii, inclus, ascuns ca o mireasmă veche, în Biblie. Cu Dragostea simplă, dar necuprinsă imensă a omului. Dragostea bărbatului pentru femeie. A femeii pentru bărbat şi... dragostea de vin.

După degustarea de la Sâmbureşti parcă iubeam tot Universul. Bine că mi-am revenit, căci nu ştiu ce canalie aş fi iertat sau sărutat pe frunte. Acum  înţeleg o vorbă a  lui nea Fane  -  Fănuş Neagu -  care, bolnav fiind, mi-a spus: „Georgică, grea e viaţa fără vin, nu înţeleg cum puteţi voi trăi aşa...”.

Am avut şi o companie selectă la Bolovanu. Pe lângă gazda perfectă Sergio Faleschini proprietarul Vinarte, degajat, elegant, care a degustat cu o curiozitate extatică de parcă nu era vinul lui, managerul Costică Caramisir. Oenologul firmei Iustin Urucu, Ion Treanta. Şi somelierul Stelian Stefan care a pus în acord justificat armonios fiecare fel de mâncare, cu vinul de rigoare. Ziarişti. Doi poeţi. Comentatori. Bloggeri specializaţi în vinuri.

Distinsul Dan Ciachir, scriitor depozitar a unei istorii culturale, scrisă şi orală a Bucureştiului şi nu numai, memorialist şi degustător de rasă. Poetul Mihai Gălăţeanu, ajuns de la poezia erotică la ascensiuni de culmi deloc venusiene, ci viticole, şi la paharul de cristal, cu o revistă personală vini-viticolă. Şi, nu la urmă Dumitru Constantin, Top Business. Jurnalist. Specialist. Propagandist. Degustător şi povestitor, cel care mi-a reconfirmat savoarea vinurilor Vinarte acum trei ani la Bruxelles, de ziua României.

Şi eu. Umil martor, degustător tacit, emerit, smerit care gusta, de-gusta totul cu o reculegere de-a dreptul ritualică. De parcă ar urma să fiu condamnat la ne- băutură de vin pentru restul vieţii. Cu sensibilitatea poetică la maxim, poetizând totul, mângâind cu gând de catifea vinul şi mulţumind lui Dumnezeu că a mai adăugat o zi mirifică celor câteva pe care El mi Le-a dăruit. Ultima bucurie oferită de Pronie fiind, acum vreo 10 ani, cascada Niagara. O minune dumnezeiască a omenirii.

Aşa cum e şi vinul  „Soare”. Un vin Românesc. Din pământ şi piatră generoasă, deloc seacă. C-aşa-mi vine câte-odată-n minte o doină de jale. Reconvertită-ntr-una de regret. Doină de dor de Soare de Bolovanu din Sâmbureşti:

Sâmburi-m-aş şi n-am cui! Sâmburi-m-aş Soarelui. Vinului din... vinul lui.