Bolnavul, medicul şi statul - vindecarea unei relaţii bolnave

Demnitatea medicilor şi respectul pentru persoana aflată în suferinţă, pe patul de spital, sunt supuse unor mari presiuni în contextul măsurilor de majorare a salariilor personalului medical şi legalizării "şpăgii". Asupra unui sistem de sănătate aflat în comă profundă se încearcă o medicamentaţie pe bază de... aspirină.

Chestiunea majorării salariilor cadrelor medicale şi legalizarea "şpăgii" primite de la bolnavi induc o dimensiune morală şi solicită aflarea unor răspunsuri la mai multe întrebări.

PRIMA ÎNTEBARE: cât de morală este majorarea salariilor cadrelor medicale?

Contextul în care aceste majorări salariale se acordă este definit, înainte de toate, de fenomenul grav al migrării medicilor spre statele Europei de Vest.

Conform unui comunicat de presă remis publicităţii, în ianuarie 2015, de către Colegiul Medicilor din România, "migraţia medicilor a continuat şi în 2014. Un număr de 2450 de medici au solicitat Colegiului Medicilor din România certificate profesionale curente pentru a putea pleca să lucreze în străinătate. Dintre aceştia, 424 sunt de medicină de familie, 127-  obstetrică-ginecologie, 85 -chirurgie generală, 60 – ATI, 55 – psihiatrie, 55 – medicină internă, 52 – pediatrie, 48 – radiologie-imagistică, 45 – medicină de urgenţă, 43- ortopedie, 42 – cardiologie, 32 – chirurgie plastică – 32. În prezent, sunt membri în Colegiul Medicilor din România cu drept de liberă practică un număr de 39.000 de medici. Situaţia cea mai îngrijorătoare este în spitalele din România. Numărul medicilor din spitale a rămas de doar 13.521 (comparativ cu 20.648 în 2011 şi 14.487 în 2013) la un necesar de 26.000, potrivit normativelor Ministerului Sănătăţii. Situaţia este cu atât mai îngrijorătoare cu cât pe categorii de vârstă, dintre medicii de spital, 2961 au peste 60 de ani, 2610 sunt între 50 şi 60 de ani, 3642 între 40 şi 50 şi 3901 între 30 şi 40 de ani şi doar 407 sub 30 de ani. Potrivit datelor Colegiul Medicilor din România, anual întră în sistem 3000 de medici şi ies aproximativ 3500, prin migraţie, pensionare şi deces." (sursa)

Un deficit de aproximativ 500 de medici pe an, reprezintă dovada că sistemul de sănătate din România se îndreaptă spre un colaps al resurselor umane specializate. Evident, situaţia impune adoptarea de soluţii pentru stoparea migraţiei, principala soluţie, în aparenţă, fiind considerată mărirea salariilor.

Conform "Raportului Anual de Analiză şi Prognoză - România 2015" al Societăţii Academice din România, "în cazul populaţiei medicale din România 58,46% dintre medicii din România sunt profund nemultumiţi de nivelul salarizării, iar 25,52% s-au declarat nemultumiţi, această nemulţumire fiind principalul factor de stimulare a emigraţiei." Totuşi, în acelaşi raport, suntem avertizaţi că "plăţile informale (adică "atenţiile", "cadourile", "şpaga" n.n.) ating cote alarmante raportat la cheltuielile totale pentru sănătate fiind un fenomen specific fostelor ţări comuniste. Amploarea fenomenului este însă disproporţionată, în România plăţile informale fiind estimate la 0,3% din PIB şi respectiv 6,3% din totalul cheltuielilor pentru sănătate, de 10 ori mai mari decât în Polonia, unde se înregistrează valori de numai 0,04% şi respectiv 0,6%!" (pag. 48 din Raport -sursa-)

În "Raportul Anual de Analiză şi Prognoză - România 2015" al Societăţii Academice din România se arată că "o majorare semnificativă a veniturilor personalului medical este aşteptată a se face în concordanţă şi cu ceea ce se întâmplă în alte ţări ale Uniunii Europene. Astfel, un studiu efectuat de Federation Europeenne Des Medecins Salaries a arătat că România se afla în coada ţărilor UE din punct de vedere al salariului maxim şi pe penultimul loc din punct de vedere al salariului minim pe care poate să-l obţină un medic, acestea fiind de aproximativ 9-11 ori mai mici decât în ţări dezvoltate precum Germania sau Marea Britanie." (-sursa-)

Într-un studiu coordonat de Ministerul Sănătăţii şi Asociaţia pentru Implementarea Democraţiei (AID) şi aplicat la nivel naţional de Institutul CSOP, în perioada 18-29 februarie 2014, cu privire la fenomenul corupţiei din sistemul românesc de sănătate, se arată că "mai mult de 25% dintre persoanele care au apelat la servicii medicale în sistemul public de sănătate, recunosc că au oferit atenţii sau bani personalului medical. În ceea ce priveşte pacienţii spitalizaţi, pe durata ultimei spitalizări, 37% dintre respondenţi declară că au oferit bani sau atenţii medicilor, 34% asistentelor şi 25% infirmierelor, în timp ce 14% dintre respondenţi declară că au oferit bani sau atenţii şi cadrele auxiliare (brancardieri, agenţi de pază, laboranţi ş.a.)". Totodată, studiul demonstrează că "mai mult de 50% dintre respondenţi au oferit în mod voluntar astfel de „stimulente” tuturor categoriilor de personal medico-sanitar, şi inclusiv personalului auxiliar, ceea ce denotă faptul că obiceiul acordării de bani sau atenţii este unul încetăţenit la români, acesta fiind practic o cutumă general acceptată. Astfel de „stimulente” au fost solicitate şi pentru sau de către unii medici din spitale printr-o condiţionare directă de către medic, sau indirect, de către asistentă pentru medic, de către infirmieră pentru medic sau de către personalul auxiliar pentru medic. În aproximativ 10% dintre cazuri în care pacienţii internaţi au oferit bani sau atenţii medicilor, aceasta s-a făcut la solicitarea medicului. Un procent similar dintre asistente şi dintre infirmierele (între 8% şi 10%), care au primit bani sau atenţii, au solicitat acest lucru." (-sursa-)

În acelaşi studiu, coordonat de Ministerul Sănătăţii şi Asociaţia pentru Implementarea Democraţiei (AID), se subliniază faptul că o astfel de condiţionare a "acordării asistenţei medicale reprezintă un demers îngrijorător, afectând în mod direct sănătatea pacienţilor, cu atât mai mult a celor ce nu deţin resurse financiare pentru astfel de plăţi. Acest tip de comportament afectează atât pacienţii, cât şi imaginea cadrelor medico-sanitare în general, aducând în acelaşi timp grave deservicii întregului sistem public de sănătate."

Totodată, studiul identifică patru tipuri de factori care determină fenomenul corupţiei în rândul personalului medical: legislativi, administrativi, de control şi de natură personală.

Factori legislativi: "alocarea pentru acest sistem a unui procent insuficient de fonduri din bugetul de stat (42% dintre respondenţi), precum şi absenţa legislaţiei axată pe măsuri de prevenire a fenomenului (35%)."

Factori administrativi: "24% dintre respondenţi au apreciat că fenomenul corupţiei este favorizat de nivelul scăzut de salarizare din sistemul public de sănătate, 20% au reclamat birocraţia excesivă, iar 17% au reclamat incompetenţa personalului de conducere."

Factorii de control: "50% dintre respondenţi au apreciat că fenomenul corupţiei este favorizat de insuficienţa măsurilor de sancţionare a personalului corupt, iar 45% de ineficienţa structurilor de control din sistemul medical."

Factorii de natură personală: "33% dintre respondenţi au reclamat ca factor favorizant obişnuinţa pacienţilor de a oferi bani/atenţii, 29% recunoscând că fenomenul corupţiei poate fi favorizat şi de complicitatea pacienţilor, în timp ce 27% fac referire şi la lipsa integrităţii personalului din serviciile de sănătate."

Nu în ultimul rând, studiul subliniază faptul că "75% dintre persoanele intervievate nu cunosc că la nivelul fiecărui spital funcţionează un Consiliu Etic care are în atribuţii gestionarea sesizărilor cu privire la integritatea personalului medico-sanitar. Deşi 25% dintre respondenţi ştiu despre această instituţie, 88% dintre ei nu au sesizat-o niciodată." (-sursa-)

Observăm că problema veniturilor personalului medical este în strânsă legătură cu problema corupţiei în sistemul public de sănătate. Altfel spus, este imposibilă o rezolvare corectă şi completă doar a uneia dintre cele două probleme, rezolvarea trebuie să fie simultană şi complementară.

Majorarea salariilor cu 25% reprezintă o măsură necesară, însă urmează a se vedea dacă este şi binevenită pentru beneficiarii sistemului de sănătate, adică pentru bolnavi - care bolnavi, trebuie să spunem, au fost uitaţi de mulţi dintre cei implicaţi în dezbaterea subiectului, în aceste zile. Dacă aşezăm alături de această măsură, propunerea de legalizare a "şpăgii" oferite de bolnav, din proprie voinţă sau la solicitarea medicului, se poate ajunge la concluzia că cele două măsuri nu rezolvă criza din sistemul public de sănătate. Oficializarea "şpăgii", pe de o parte ar exprima neputinţa sistemului de a asigura personalului medical nişte salarii decente, iar pe de altă parte, va agrava criza morală din rândul cadrelor medicale, lipsa de milă faţă de bolnav dobândind cote alarmante, specifice unui colaps moral fără precedent.

Spre cinstea şi onoarea lor, medicii din Alianţa Medicilor, au reacţionat cu firească duritate la propunerea de oficializare a "şpăgii", aşa cum se poate citi în postarea de pe pagina de Facebook a acestei alianţe:

"Suntem pur si simplu scandalizati de desconsiderarea pe care Guvernul o arata nu doar fata de medici, dar si fata de pacienti prin incercarea de a legaliza spaga data doctorului. In nici o tara civilizata un pacient nu da o 'atentie' medicului. Am fost chiar de-a dreptul socati cand am auzit la televizor ca se va crea o lista de 'norme' care, daca sunt respectate, va face ca mita data medicilor sa devina legala. Este inadmisibil ca intr-o Romanie moderna sa se mai vorbeasca despre un act medical in termeni de dare de mita, spaga sau plic, ori legalizarea acestor fapte. Mai grav este ca sindicatele din domeniul medical, participante la 'negocierile' cu Guvernul, au putut fi de acord cu propunerea halucinanta de legalizare a mitei. De partea cealalta, aceeasi reprezentanti sindicali declarau satisfacuti in fata camerelor de filmat ca au reusit sa obtine o marire de '25%' pentru toate persoanele ce lucreaza in domeniul sanitar.

Pozitia Aliantei Medicilor a fost clara de la inceput: dorim modernizarea sistemului sanitar, iar in cadrul acestui proces de modernizare sa se rezolve si problema salarizarii. Bani exista, dar trebuie bine administrati. Din start am spus ca suntem impotriva legalizarii mitei, o actiune degradanta atat pentru medic cat si pentru pacient. Ce s-a intamplat astazi este o desconsiderare, de catre toti cei care au luat parte la acele 'negocieri', pentru tot ce inseamna act medical in Romania si drepturi ale pacientilor. In consecinta, pregatim in aceast moment o reactie publica mai detaliata la cele prezentate de Guvern si sindicate azi. Cei care ne citesc sunt de acord cu decizia de a legaliza 'atentia' data de pacient medicului?
Dati share acestei postari impreuna cu un comentariu pe wall-ul propriu si s-ar putea sa va preluam comentariul intr-un comunicat. Dorim sa aflam pozitia nu doar a medicilor, ci si a pacientilor. Trebuie sa terminam odata cu aceasta practica. Cu totii meritam un sistem de sanatate modern!" (-sursa-)

A DOUA ÎNTREBARE: este necesară reevaluarea relaţiei dintre sectorul public şi sectorul privat de sănătate din România?

În multe situaţii, medicii cu experienţă şi/sau cu potenţial financiar sunt implicaţi în activitatea medicală nu doar în spitalul public unde lucrează, ci şi la nivel de instituţii de învăţământ medical de stat sau private, precum şi în cabinete/clinici private. Un calcul de timp - în România, numărul maxim de ore de muncă pe zi este de 12 ore - ne arată că un medic nu poate să fie simultan, într-o singură zi, medic la spitalul public unde lucrează, profesor universitar la facultatea de medicină, medic asociat la cabinetul medical privat pe care îl deţine şi/sau medic colaborator la un cabinet privat.

Bunul simţ ne spune că este imposibil să realizezi toate aceste activităţi - cu profesionalism, cu toată concentrarea necesară şi mai ales, cu respect pentru viaţa pacientului sau viitorul profesional al studentului la medicină - în marja celor 12 ore legale (şi normale!) de muncă pe zi.

În "Raportul Anual de Analiză şi Prognoză pe Anul 2013 - Stop concurenţei neloiale public-privat în sectorul sanitar românesc ", al Societăţii Academice din România se identifică mai multe probleme legate de această dedublare a medicilor - medic şi la stat, şi la privat - precum şi de concurenţa dovedită a fi neloială dintre public-privat în sectorul sanitar românesc. Vă ofer un fragment edificator (-sursa-):

"Problema 1: Finanţarea spitalelor private din fondurile CNAS este în creştere de la an la an, unele dintre acestea obţinând tarife per internare mai mari decât cele obţinute de spitalele similare din reţeaua de stat. Capacitatea de contractare a spitalelor private este cu mult mai mare, dar prevederile Contractului Cadru limitează creşterea la maximum 30% faţă de anul precedent. Chiar şi în aceste condiţii, este de aşteptat ca balanţa să se încline din ce în ce mai mult către zona privată ca urmare a creşterii numărului de unităţi sanitare de acest tip, cât şi ca urmare a creşterii numărului de persoane care optează pentru a achita coplăţi consistente, suplimentare tarifului decontat de CNAS, ca urmare a utilizarii serviciilor acestor spitale private. La rândul lor, pacienţii, în special cei tineri, optează pentru spitalele private deoarece au ajuns la concluzia că este mai avantajos să plăteşti sume mai mari oficial decât să împarţi cu nemiluita plăţi informale. Domeniile în care plăţile informale au devenit relativ publice sunt şi cele care sunt din ce în ce mai utilizate în privat: maternităţile. Planul Naţional de Paturi, prin care se stabileşte numărul total de paturi care se află în contract cu CNAS, nu şi-a dovedit eficienţa. Spitale de stat nu şi-au redus numărul de paturi, cele care urmau să fie desfiinţate au primit destinaţia internărilor cu plată. Aceasta reducere a valorii contractului cu CNAS cu menţinerea numărului de paturi a condus la creşterea artificială a numărului de internări care a depăşit numărul celor planificate. Internările fără acoperire au condus la generalizarea practicii de a trimite pacienţii să îşi cumpere singuri medicamentele şi materialele sanitare (restul costurilor fiind relativ fixe şi acoperite de contractul cu CNAS – salarii, regie, etc.). În final, menţinerea numărului de paturi este urmarea dorinţei managerilor de a păstra personalul existent, dar şi a personalului – ale căror venituri nedeclarate depind direct de capacitatea de rulare a pacienţilor.

Problema 2: Finanţarea actuală a spitalelor pe criterii istorice nu reflectă costurile şi nu a ţinut cont de apariţia concurenţei publicprivat pentru fondurile de asigurări sociale de sănătate. Introducerea metodei DRG (Drug Related Groups - este metoda prin care mai multe diagnostice sunt grupate într-o singură clasă pentru a facilita plata spitalelor şi a permite comparaţii) s-a făcut în primul rând pentru a încerca să se obiectivizeze diferenţele dintre diferite spitale. În pofida acestui sistem, finanţarea şi-a respectat caracterul „istoric” prin volumul de servicii contractate. Principalul criteriu de negociere de care CNAS este nevoită să ţină cont este acoperirea fondului de salarii, care reprezintă 55– 70% din bugetul spitalului. În viitorul apropiat, din cauza finanţării la limita funcţionării a majorităţii spitalelor de stat, este foarte probabil ca multe dintre cele care vor înregistra o scădere a finanţării, să ajungă în situaţia de a-şi închide porţile, nemaifiind în măsură să asigure standardele de acreditare, în special datorită incapacităţii de a asigura fondurile minime pentru personalul strict necesar.

Problema 3: Politica de luare a ”caimacului” nu este combătută de CNAS. Noii veniţi pe o piaţă au la dispoziţie două strategii: luarea caimacului pieţei (preţuri ridicate pentru servicii destinate unei clientele elitiste) sau politica de penetrare a pieţei (încercarea de a rupe o bucată cât mai mare din piaţa actuală prin preţuri competitive, mai mici). În cazul spitalelor private, eforturile s-au axat pe atragerea clienţilor elitişti, cu venituri peste medie. Strategia de luare a caimacului poate contribui şi la dezechilibrarea bugetelor spitalor de stat prin transferul către privat a acelor servicii care sunt puţin consumatoare de medicamente şi materiale sanitare. Serviciile care riscă să fie acaparate sunt cele specifice vârstelor tinere – naşterea şi afecţiunile ginecologice, chirurgia de mici dimensiuni sau intervenţii care nu presupun o perioadă de recuperare îndelungată, îngrijirea copiilor, etc. Acestea au un raport favorabil între tariful decontat de CNAS, zilele de spitalizare efective şi consumul de resurse. Costurile reale ale spitalului par a fi rămas în urma tarifelor decontate de CNAS. Mai mult, între aceleaşi categorii de spitale par a exista diferenţe majore în privinţa eficacităţii – acestea nefiind însă niciodată analizate oficial. Aplicarea unui sistem naţional de tarifare la spitale care se deosebesc major din punct de vedere al eficacităţii face ca aceleaşi sume să satisfacă în grade diferite capacitatea de funcţionare a unor spitale aparent similare. Principala acuză adusă spitalelor private este refuzul de a primi cazurile grave, urgenţele sau acelea care presupun perioade lungi de terapie intensivă, chiar şi în cazul în care persoanele respective sunt “abonaţi”. Spitalele publice nu îşi permit “luxul” refuzului. Culmea este că, şi puţinii pacienţi din aceste categorii care ajung să fie internaţi în spitale private, sunt rapid redirecţionaţi către spitalele de stat.

Problema 4: Concurenţa pentru personalul medical. Multe spitale private au folosit bunul renume al medicilor din spitalele de stat pentru a-şi creşte atractivitatea. Activitatea desfăşurată de medicul angajat la stat în unitatea privată aflată în contract cu CNAS reprezintă o formă de concurenţă neloială la adresă celei dintâi. Oficial, medicilor care lucrează în cadrul unor servicii şi specialităţi deficitare le este permisă activitatea simultană în unităţi publice şi private aflate în contract cu CNAS. Astfel de situaţii sunt însă în mod deliberat insuficient definite. Un compromis ar putea fi acceptarea spre contractatare concomitentă numai a medicilor angajaţi ai unei societăţi comerciale sau persoane fizice autorizate care stabilesc relaţii contractuale per serviciu cu spitalul de stat şi privat. Până în prezent utilizarea unei asemenea forme de contractare a fost numai o excepţie (în judeţul Cluj). Acest aspect, al concurenţei neloiale, este discutabil şi în situaţiile în care medicul lucrează în cabinete medicale private care nu se află în relaţie cu CNAS, dacă spitalele de stat îşi vor deschide paleta de servicii şi către oferirea de servicii private.

Problema 5: Atitudinea ezitantă a autorităţilor faţă de sectorul privat de îngrijiri de sănătate şi a asigurărilor private de sănătate. Complementaritatea sistemului public cu cel privat poate să asigure supravieţuirea pe termen lung a sistemului de stat. Astfel, sistemul de asigurări private poate reprezenta supapa de siguranţă, zona către care ar putea fi îndreptate treptat acele prestaţii (integral sau procentual) pe care sistemul de stat nu mai are capacitatea de a le susţine. Pentru a stimula această complementaritate, sistemul de asigurări private de sănătate are nevoie de un obiect al asigurării, cum ar fi opţiunea pentru un anumit medic, condiţii de cazare şi hrană superioare, tratamente neacoperite de FUNASS, prioritate pe lista de aşteptare. În spitalele private aflate în relaţia cu CNAS, o parte din prestările de servicii menţionate sunt acoperite prin plăţi substanţiale, oficiale, din buzunar. Asigurările private de sănătate nu au reprezentat pentru autorităţi o prioritate, măsurile pentru intrarea asigurătorilor privaţi în contract cu spitalele “de stat” fiind aproape absente. În paralel, s-a consolidat sistemul abonamentelor, o bună parte din acestea fiind contractate prin ocolirea literei şi spiritului legii. O analiză a dinamicii creşterii asigurărilor private de sănătate arată însă că oferta spitalelor private nu a intrat încă pe linia de priorităţi a persoanelor dispuse să-şi cumpere asigurări private de sănătate.

Problema 6: Directiva privind asistenţa medicală transfrontalieră permite să ne tratăm la Szeged cu banii din FUNASS. De ce să nu ne tratăm şi la Bucureşti în aceleaşi condiţii? Deşi a fost invocată public în disputa privind eventualitatea renunţării la finanţarea spitalelor private, din punct de vedere strict legal, prevederile Directivei privind asistenţa medicală transfrontalieră (Directiva 24/2011) nu se aplică unităţilor medicale private dacă acestea nu sunt în relaţie cu CNAS20. Totuşi problema are un caracter moral: poţi să accepţi plata unor servicii către operatori din afara graniţei şi să împiedici operatorii autohtoni să contracteze servicii similare calitativ cu CNAS? În opinia noastră, refuzul contractării ar fi un abuz de drept, un gest de nedreptate faţă de investitorii care şi-au riscat averea pentru a pune bazele unei afaceri medicale. Dacă regulile de acces la fonduri sunt echitabile între stat şi privat, cele două sisteme de furnizare de servicii ar trebui să fie privite nediscriminatoriu. De aceea trebuie să avem în vedere o creştere a serviciilor care vor fi contractate de către operatori privaţi cu CNAS.

Problema 7: Lipsa de competitivitate a spitalelor publice. Aprecierea managementului spitalului este un gest formal, în pofida existenţei unor indicatori foarte riguroşi. Proprietarul şi administratorul spitalului, de regulă administraţia locală, este extrem de puţin interesată de performanţa efectivă, aceasta neavând nici un fel de responsabilităţi financiare. Multe autorităţi locale au decis să investească în lucrări edilitare sau chiar în achiziţionarea de aparatura medicală, în interesul bolnavilor sau din motive care ţin de relaţiile informale cu furnizorii. O cu totul altă atitudine ar avea autorităţile locale dacă ar avea obligaţia de a finanţa din bugetul propriu cheltuielile survenite după ce bugetul contractat cu CNAS ar fi depăşit. CNAS a dovedit mereu toleranţă faţă de raportările intenţionat incorecte prin care se creşte artificial performanţa spitalelor de stat. Ordinul comun al MS şi CNAS se reactualizează permanent, pe măsură ce sunt descoperite modalităţi sistematice de raportare care nu reflectă realitatea cazurilor internate. Comportamentul spitalelor publice diferă radical de cel al celor private atunci când suma contractată cu FUNASS este depăşită. Spitalele private au mai multe opţiuni la dispoziţie pentru a face faţă depăşirii bugetului: pot solicita o coplată nelimitată, care depăşeşte de multe ori valoarea decontată de FUNASS, pot solicita acoperirea integrală a internării sau pur şi simplu pot refuza internarea şi orienta pacientul către unităţile de stat! În acelaşi timp, spitalul de stat funcţionează în continuare ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat, având salariile asigurate şi obligând tacit şi complet nelegal pacienţii să achiziţioneze “consumabilele” – respectiv medicamentele şi para farmaceuticele – de la mănuşi până la aţa de catgut. Bâlbâiala perpetuă privind coplata a făcut ca spitalele publice, cu mici excepţii, să nu solicite coplăţi pentru rezervele amenajate la standarde superioare sau pentru opţiunea pentru un anumit medic – acestea fiind lăsate spre comercializare strict sub formă de mită. Spitalele private aparţin de regulă unui grup economic care are în componenţa sa cel puţin o policlinică în care îşi desfăşoară activitatea medici cu un bun renume profesional. Aceştia sunt motivaţi material, încasând în jurul a 50% din suma percepută ca tarif. Spitalele publice refuză în totalitate să introducă un asemenea sistem, lăsând cu generozitate ca un procent de 50% să se scurgă în buzunarele medicilor care fac consultaţii neoficiale în cabinetele proprii din spital. Trebuie create premisele pentru că personalul medical să-şi vândă serviciile de tip privat în primul rând prin intermediul unităţii sanitare publice.

Măsuri împotriva concurenţei neloiale între sectorul public şi cel privat: 1) interdicţia adresată personalului medical salariat de a lucra în paralel în două unităţi spitaliceşti care contractează simultan servicii cu CNAS; 2) obligativitatea suportării cheltuielilor de spitalizare prin plata per serviciu de către unitatea spitalicească privată care transferă un pacient către un spital de stat; 3) stimularea sectorului “de stat” să furnizeze servicii extra spitaliceşti precum: analize în ambulator, investigaţii imagistice, distribuţia de medicamente en-detail (farmacii cu circuit deschis), îngrijiri la domiciliu într-un mod similar cu cel pe care-l practică agenţii economici care au în proprietate spitale private; 4) negocierea bugetelor cu participarea asociaţiilor de profil ale spitalelor publice şi private; 5) reglementarea suplimentară a abonamentelor de sănătate (şi a contractelor de medicină a muncii) şi stimularea transformării acestora în asigurări private de sănătate; 6) alocarea bugetelor pentru serviciile spitaliceşti pe zone de populaţie: creşterea numărului de servicii furnizate de un spital să nu fie acceptate decât după ce se constată o scădere a numărului de servicii spitaliceşti din alte unităţi cuprinse în acelaşi buget." (-sursa-)

Observăm că situaţia din sistemul de sănătate românesc nu este atât de simplă, cum s-ar crede şi că nici pe departe gravele probleme din acest sistem nu pot fi rezolvate printr-o simplă majorare de salarii şi prin oficializarea "şpăgii". De fapt, sistemul de sănătate românesc poartă în sine, în forme specifice, toate bolile sufleteşti care afectează societatea românească, în ansamblul său.

Mai amintim că acest sistem de sănătate românesc - ca de altfel, din păcate, majoritatea domeniilor esenţiale ale societăţii şi statului român - este afectat negativ de influenţa şi puterea unei caste conducătoare, unei aşa-zise elite formată dintr-un număr mic, dar cu o mare putere decizională, de medici, manageri de spitale, profesori universitari din universităţi de medicină aflaţi în strânsă legătură cu grupuri nefaste de interese din mediul politic şi care, în complicitate cu acestea, folosesc imoral şi în multe situaţii, ilegal resursele financiare, materiale şi umane oferite de stat, de Uniunea Europeană de şi societate pentru sistemul public de sănătate românesc, uitând, trădând deliberat ţelul suprem al oricărui sistem public de sănătate: vindecarea celor bolnavi şi prevenirea îmbolnăvirii celor sănătoşi.

A TREIA ÎNTREBARE: este nevoie de o reformă morală a profesiei de medic, în România?

Răspunsul la această întrebare, în opinia mea, este unul singur şi foarte simplu: Da, avem mare nevoie de o reformă morală a profesiei de medic!

În România avem nevoie atât de o reformă instituţională a sistemului de sănătate, cât mai ales de o reformă morală a profesiei de medic. Bolnavul este o persoană umană, nu este doar "o boală", calitatea de persoană umană impune, deci, necesitatea exprimării respectului faţă de bolnav, de către medic.

Acest respect presupune manifestarea, din partea medicului, deopotrivă a profesionalismului şi umanismui - sau altfel spus, din perspectiva mea, de preot de spital, exprimarea unei atitudini creştine, de milă şi dragoste creştină pentru cel bolnav.

Asumarea, de către medic, a valorilor morale umaniste - iar în cazul nostru, de popor creştin, a valorilor moralei creştine - va face imposibilă apariţia unor situaţii în care medicul să ceară sau să accepte bani de la bolnav, sub pretextul că are nevoie de un trai decent, de bani pentru cărţi de specialitate etc. ori a unor situaţii în care medicul îl tratează pe bolnav cu superficialitate, neprofesionist sau chiar cu dispreţ.

Citez aici din spusele unuia dintre medicii creştini remarcabili, Dr. Pavel Chirilă pe care am avut onoarea să-l cunosc pe parcursul activităţii mele în cadrul Centrului pentru Studii de Teologie Aplicată al Mitropoliei Olteniei:

“Medicul creştin consultă bolnavul cu conştiinţa şi convingerea că trupul este templu al Duhului Sfânt; când atinge bolnavul, medicul atinge templul, iar când vorbeşte cu bolnavul intră în relaţie cu sufletul, adică cu veşnicia. (…) Medicul creştin este smerit şi milostiv şi se roagă pentru vindecarea bolnavilor. Medicul creştin este capabil să intre în contradicţie cu sistemul medical oficial şi sistemul politic, dacă acestea permit sau promovează lezarea trupului sau integritatea persoanei umane.” (-sursa-) 

ÎN LOC DE CONCLUZII:

Vă fac o ultimă mărturisire, în final de articol. Am avut nefericirea să descopăr că poţi fi acuzat de "talibanism" dacă spui unui medic că a accepta bani de la bolnavi - chiar dacă tu, ca medic, nu ceri, dar accepţi dacă ţi se dă - reprezintă un gest necreştin, imoral şi o dovadă de lipsă de milă faţă de bolnav. În sistemul public de sănătate românesc, vor fi întotdeauna argumente pentru a accepta bani sau mai grav, pentru a cere bani de la bolnavi: salariul de medic este mic, medicul trebuie să trăiască decent pentru a-şi face meseria cu profesionalism, medicul trebuie să-şi cumpere cărţi de specialitate, medicul trebuie să meargă la conferinţe de profil etc. Da, toate acestea sunt necesităţi fireşti, însă deopotrivă, ele sunt fireşti oricărei profesiuni - profesor, funcţionar public, inginer, aviator, fermier, avocat, jurnalist etc.

Ce-ţi rămâne atunci de făcut, ca medic, dacă necesităţile tale profesionale şi personale sunt comune cu cele ale oricărui om care munceşte în ţara asta, dar sistemul este incapabil să le acopere? Rămâne, pe de o parte, să lupţi pentru reforma sistemului, prin mijloace legale şi morale, iar pe de altă parte, să ai milă de bolnavul a cărui viaţă o ai în mâinile tale.

Aşa că, domnule medic, ai de ales între a fi moral sau a fi imoral, a fi creştin sau a fi necreştin... cale de mijloc nu există.