Biserica bully

Referendumul pentru modificarea Constituţiei este, în mod clar, un demers asumat al Bisericii Ortodoxe Române. De la campaniile de strângere de semnături până la scrisorile care se vor citi în faţa enoriaşilor adunaţi la Liturghie, Biserica şi-a pus în joc autoritatea religioasă şi forţa politică pentru a determina această schimbare. De ce? Şi mai ales, de ce acum? O încercare de răspuns plecând de la o întâmplare de familie.

Unul din evenimentele care au marcat familia mea extinsă, acum mai bine de douăzeci de ani, a fost anunţul făcut de două surori privind decizia lor de a se retrage la o mănăstire. Chiar şi pentru o familie de moldoveni care ţin toate posturile de peste an şi merg regulat la slujbe, acest anunţ a fost dureros. Părinţii aveau planuri, şi-ar fi dorit nepoţi, un sprijin la bătrâneţe, lucrurile obişnuite într-o familie tradiţională de la sat. Dar n-a fost să fie. Fetele au plecat să slujească celor sfinte, noi ceilalţi am rămas în lume, să ne luptăm cu greutăţile şi cu păcatele. 

Timpul a trecut şi toată lumea s-a obişnuit cu noua realitate. Cu aproape un an în urmă însă, într-una din rarele convorbiri cu una dintre ele, am fost surprins să aud în vorbele ei cuvinte de critică la adresa ierarhilor Bisericii care s-ar fi îndepărtat de cele sfinte, slujesc altor stăpâni decât lui Dumnezeu, etc. Nu am insistat, nu era treaba mea, dar am început să mă gândesc că poate asistam la un început de întoarcere spre lume. Ştiam ce stavile de ruşine şi de vinovăţie ridică Biserica în calea celor care vor să renunţe la “botezul îngeresc”, aşa că nu puteam decât să sper că lucrurile vor fi mai uşoare pentru cele două surori, ştiind că au o familie iubitoare la care să se întoarcă. Nu puteam fi mai departe de realitate!

Şi realitatea era că de ceva timp, cele două surori căzuseră sub influenţa unor predicatori care colindau ţara şi inflamau oamenii împotriva Bisericii pe care o acuzau de diverse grade de apostazie. Cuvintele acestor oameni le auzeam din gura rudei mele. Cine erau aceştia? Nu era foarte clar – călugări din muntele Athos a fost unul din răspunsurile pe care le-am primit. După ceva timp, am aflat vestea că cele două surori au părăsit mănăstirea care le fusese casă şi meserie timp de mai bine de zece ani şi s-au alăturat unui grup de foşti călugări şi mireni care întemeiaseră o comunitate care adera la discursul anti-Biserică. Cele două surori fuseseră radicalizate. Apoi, aceşti oameni au închiriat mai multe case şi pământ într-un sat, unde au început să practice un trai comunal. Am fost surprins să aflu că astfel de mişcări nu sunt puţine pe teritoriul României. 

Apare întrebarea cine finanţează aceste demersuri deloc ieftine, dar răspunsul la aceasta nu este scopul textului meu. Scopul acestui articol este să formuleze ipoteza potrivit căreia, confruntată cu mişcări ample de contestare a “trăiniciei” credinţei sale venite din interior, în contextul contestărilor mai vechi din afară, alimentate de scandalurile privind moralitatea ierarhilor săi, Biserica a ales o temă facilă pe care să-şi clădească imaginea de putere şi ancorare în tradiţie, câştigând un capital de simpatie populară şi închizând gura contestatarilor care o acuzau că a devenit căldicică sau, şi mai rău, occidentală. Mai ales aceste contestări din interior au speriat Biserica şi au determinat-o să acţioneze.

Şi acest comportament, al unei persoane care se simte slabă, de a căuta o altă victimă pentru a-şi “exporta” propria slăbiciune, negând şi transformând slăbiciunea proprie în slăbiciunea celuilalt este comportamentul tipic de bully. Un bully este adesea un copil chinuit în propria familie, martor la violenţă şi adeseori victimă a violenţei, care alege el însuşi calea agresiunii pentru a-şi nega propriul statut de victimă şi ceea ce decurge din acesta – frica, slăbiciunea, disperarea.

Calea unui bully nu este uşoară. Curtea "şcolii" e mare şi un bully nu este niciodată singur. Alţi bully pândesc mereu. Orice slăbiciune va fi aspru taxată şi un bully trăieşte cu spaima de a deveni victima unui bully şi mai puternic. Aşadar, campania de violenţă nu se va opri la o singură victimă. Puterea unui bully trebuie mereu demonstrată prin asuprirea altor şi altor victime.

Nu sunt un duşman al Bisericii. Nu cred că te poţi naşte în Moldova şi să nu păstrezi măcar un dram de simpatie pentru locul unde te duceau bunicii duminica. Şi cred că Biserica ar fi avut mai mult de câştigat dacă ar fi spus – “Popor român, forţe oculte ne asaltează, finanţează mişcări contestatare, ne radicalizează călugării şi ne atacă pentru că nu am fi suficient de fundamentalişti. Apăraţi-ne!” În loc, Biserica a ales să se arate mai radicală, pentru a nu fi acuzată că nu este suficient de radicală.

Iar homosexualii sunt doar o victimă la îndemână. Am putea spune chiar, mielul de sacrificiu.